urâtă în costumul de piele. Agresorul cu glugă pe cap și privire sălbatică aproape că o ajunsese, iar silueta lui masivă bloca soarele. Fără să se gândească, Helen i-a aruncat cafeaua în față. Bărbatul a țipat și s-a împleticit ușor, dar a revenit, cu VP - 125

cuțitul în mâna întinsă. Nu mai avea cale de întoarcere, elementul de surpriză

dispăruse. Acum nu se mai punea problema decât să ucidă sau să fie ucis.

Vârful cuțitului a zvâcnit spre Helen, îndreptându-se implacabil spre inimă.

Și-a ridicat brațul stâng și și-a adus în față casca, singurul ei mijloc de apărare. A împins cu ea brațul bărbatului și a deviat cuțitul. Și-ar fi dorit să-l audă

alunecând pe jos, dar bărbatul încă îl ținea în mână și venea din nou spre ea, șfichiuind cu lama spre fața ei. Helen era dezechilibrată și s-a împleticit în spate, mișcând casca în cercuri largi, într-o încercare disperată de a para loviturile. Însă

bărbatul se mișca repede, prea repede, și cu siguranță una dintre fandări avea să-i străpungă apărarea.

Chiar atunci, s-a trezit că rămâne fără aer, când s-a lovit de o mașină. Era blocată, iar agresorul a profitat de ocazie și s-a apropiat pentru lovitura de grație. Instinctul a salvat-o din nou și a reușit să devieze lama cu mâna liberă. Și-a schimbat brusc direcția, dar nu înainte să taie în pielea dezgolită dintre mânecă și mănușă. Helen a simțit cum o fulgeră durerea când lama ascuțită ca briciul i-a străpuns pielea, dar nu și-a luat nicio clipă ochii de la agresor, fluturând cu toată forța casca.

Până la urmă, a avut noroc și casca grea l-a lovit pe agresor în ceafă. Bărbatul s-a împleticit înainte, s-a lovit de altă mașină, după care s-a răsucit din nou, ca să ajungă cu fața la ea. Helen i-a văzut chipul – neras, cu păr blond ondulat sub gluga întunecoasă; nu încăpea nicio îndoială că era bărbatul care pătrunsese în blocul ei cu două seri în urmă. Dar abia a avut timp să observe totul, pentru că

agresorul a făcut iar un pas spre ea. De data asta, Helen a reacționat rapid și s-a tras în spate, scoțându-și bastonul, ceea ce a părut să-l pună pe gânduri pe atacator, care și-a îndreptat privirea spre baston, apoi în spatele ei, la o familie înspăimântată care rămăsese încremenită, alarmată de conflictul care se desfășura chiar în fața lor.

Prezența lor a părut să fie decisivă, pentru că bărbatul s-a întors și a fugit.

Helen a reacționat rapid, dar agresorul tot avea un avans și fugea ca de frica morții. Se îndrepta spre parcarea principală, însă Helen a grăbit pasul și a sprintat după el, hotărâtă să pună capăt jocului letal. Bărbatul era rapid, dar ea era o sportivă înnăscută, și a reușit să reducă încet-încet distanța dintre ei.

Totuși, tot exista riscul să-i scape, așadar a mărit și mai mult ritmul și a sărit peste o capotă, apoi peste încă una, ca să ajungă chiar în spatele lui.

Simțind pericolul, bărbatul a grăbit pasul, dar Helen era convinsă că de-acum învingătorul era clar. Omul era un amator și, deși trebuia să fie atentă, era sigură că-l poate dezarma. A întins brațul și a încercat să-l prindă de mânecă, însă i-a scăpat la mustață. Agresorul a țâșnit înainte, îngrozit că va fi prins, însă

VP - 126

Helen a refuzat să se dea bătută, făcând încă un salt spre el. Chiar atunci, s-a auzit o bubuitură puternică și a apărut din senin un tir care se îndrepta direct spre ea. Vedea fața îngrozită a șoferului și n-a avut decât o secundă în care să

reacționeze, reușind să se arunce violent în spate. Ca prin minune, tirul a trecut razant pe lângă ea, atingându-i fața cu aripa și împingând-o în spate, după care a oprit derapând.

Helen a rămas pe loc o clipă, șocată și fără suflare, înainte să-și revină.

Atacatorul trebuie să fi fost lovit, poate chiar ucis. S-a lăsat în genunchi și s-a uitat sub tir, așteptându-se să vadă o masă însângerată de oase și tendoane.

Dar nu era nimic.

— Rahat.

S-a îndreptat și a ocolit tirul. Șoferul tocmai cobora, dând din mâini și țipând, însă Helen l-a ignorat și s-a îndreptat spre partea opusă a camionului. A cercetat cu priviri disperate parcarea aglomerată, însă nu se vedea nici urmă de atacator, doar mașini înșirate unele lângă altele.

— Ce dracu’?

A pornit înainte, aplecându-se să verifice sub mașinile parcate, mutându-se brusc de pe un rând pe altul, făcând totul ca să-i prindă urma. Dar nu era de niciun folos. Fusese cât pe ce să-l prindă, cât pe ce să pună capăt chinului, dar când păruse că nu mai avea nicio șansă, atacatorul reușise să dispară din nou.

• Capitolul 66

Tot trupul i se revolta, tânjind după aer, însă el tot își ținea respirația. Dacă

făcea fie și cel mai mic zgomot, sigur avea să-l audă.

Era cuprins de frică și-și simțea inima bubuind în piept. Fusese cât pe ce să fie prins, dar fusese și mai aproape de moarte când cabina tirului îl ștersese în trecere și-l rostogolise pe asfalt. Se lovise tare și își zgâriase fața; pierduse și cuțitul, care zburase departe de el. Șocat, amețit, nu-și bătuse capul să-l caute.

N-avea în minte decât să scape de-aici.

Dar cum? Mașina era parcată destul de departe și cum să ajungă acolo fără

să-și trădeze poziția, tot apărând și dispărând pe după autoturismele parcate? O

clipă disperată, dar plină de speranță, s-a întrebat dacă nu cumva Grace a fost călcată de tir, dar apoi i-a auzit pașii grăbiți și a văzut-o dând ocol camionului în căutarea prăzii. S-a lăsat imediat în jos și s-a lipit de un Ford Kuga, rugându-se să-l ascundă suficient de bine. Însă Grace nu se lăsa, iar pașii ei se tot apropiau.

VP - 127

A simțit cum i se umplu ochii de lacrimi nechemate. Așa avea să se termine?

Arestare, dizgrație, închisoare? Oare o să spună tot, în speranța că va obține clemență? Sau o să-și țină gura și o să încaseze tot ce-o să vină spre el, fără să-și dezvăluie slăbiciunea și depravarea? Fără să vrea, îi venea să urle, să plângă, să-l ocărască pe Blythe și tot dezastrul cumplit în care se băgase…

Scârț. Scârț. Scârț.

Grace se tot apropia; ajunsese acum la câțiva metri de el, de cealaltă parte a mașinii. O parte din el era tentată să strige, să pună capăt acestei vânători îngrozitoare, dar a rămas tăcut, cu trupul nemișcat, pradă rugându-se pentru izbăvire. Și, spre completa lui uluire, a auzit cum pașii polițistei se îndepărtează, spre motocicletă.

Ar fi putut să râdă, ar fi putut să țipe într-un triumf șocat, dar și-a mușcat limba, abia venindu-i să creadă ce noroc a avut.

Contrar tuturor așteptărilor, supraviețuise. Fusese cruțat. Și avea să trăiască

și să poată ataca din nou.

• Capitolul 67

— Dumnezeule, Helen, ești bine?

Charlie se învârtea pe lângă prietena ei, vizibil șocată de tăietura urâtă de pe încheietură, pe care Helen o curăța energic, încercând să îndepărteze sângele închegat.

— Arată mai rău decât e, nu-i decât o rană superficială.

— Ar trebui să mergi la Urgențe.

— Chiar nu-i atât de grav.

— Măcar lasă-mă pe mine să încerc să curăț ca lumea…

Fără să mai aștepte răspuns, Charlie s-a apucat de treabă. Se retrăseseră în sala de prim ajutor de la Southampton Central, un spațiu sărăcăcios, nu mai mare decât o debara. Helen se uita recunoscătoare la prietena ei, care ștergea sângele metodic, cu răbdare, după care a aplicat cu generozitate dezinfectantul, făcând-o să tresară brusc.

— Ai reușit să-l vezi bine? a întrebat Charlie, fără să ia în seamă disconfortul ei.

Helen a încuviințat.