invoce cuvintele care să exprime dragostea și devotamentul când era confruntat cu moartea neașteptată și prematură. Dar s-o faci știind cum și-a găsit Ethan sfârșitul cumplit și îngrozitor… ce-ai putea spune ca să nu sune disperat, jalnic, furios și deznădăjduit?
Gândul ăsta, imaginea asta a bietului lui băiat zăcând legat și neajutorat îl împiedica să doarmă. Întins pe patul rece și neiertător, Richard se întreba dacă
o să mai doarmă vreodată, dacă o să mai fie vreodată în stare să închidă ochii fără să-și imagineze scena aia cumplită. Singurul lui fiu, confuz și îngrozit, zvârcolindu-se pe podea, panicat și înlăcrimat, în timp ce ucigașul nemilos ridica toporul deasupra capului.
Și-a dus mâna la gura deschisă, înăbușind urletul care părea să se reverse din el. Era un sunet oribil, reprimat, de agonie fără speranță și nu-i oferea nici ușurare, nici răgaz. N-avea cum să-și revină din așa ceva, nu exista niciun drum înainte care să aibă vreo noimă. Richard nu putea decât să privească în urmă, dorindu-și ca lucrurile să stea altfel, dorindu-și să fi putut primi el loviturile, ca să-l cruțe pe băiatul lui. Dacă ar fi putut face schimb de locuri cu el, ar face-o fără să stea pe gânduri, bucuros să-și dea viața pentru ca Ethan să-și poată trăi VP - 122
viitorul. Dar bineînțeles că nu exista nicio șansă, nicio ocazie miraculoasă de mântuire.
Tot ce-i putea promite fiului său era că persoana vinovată va fi adusă în fața justiției. Măcar de-atâta era sigur. El și Victoria aveau bani, dacă o să fie nevoie o să cheltuie și ultimul bănuț, o să-și dedice fiecare oră a fiecărei zile vânătorii ucigașului lui Ethan. Să dea Dumnezeu să-l prindă repede poliția, dar dacă nu, o să se ocupe chiar el. O s-o facă pentru Ethan, pentru Victoria, dar și pentru el –
chinul de-acum era prea cumplit ca să poată fi îndurat. Fiul lui era mort, singurul lui copil zăcea în cealaltă parte a orașului, pe o masă din morga poliției, în timp ce un ucigaș pândea pe undeva, poate chiar acum punea la cale să arunce în iad o altă familie care nu merita așa ceva. Ei bine, n-o să-i dea pace nenorocitului ăluia bolnav. Își va dedica viața, averea, sufletul, vânării lui – sau o să moară
încercând.
• Capitolul 64
Se uita la masa cu dovezi și încerca să alunge greața care-l cuprinsese. Japhet Wilson nu era un novice – trecuse prin niște zile înfiorătoare la serviciu –, dar nodul strâns avea ceva care-l neliniștea. Ca dovadă criminalistică nu se remarca prin nimic, nu era decât o bucată scurtă de cablu elastic pe care-l poți cumpăra în orice magazin de bricolaj, dar scopul în care fusese folosit îi îngheța sângele în vine. La ce se gândise Ethan, întins pe podea, legat și neajutorat, când îi dădea târcoale moartea? Fusese conștient, își dăduse seama, îi fusese teamă? Wilson spera că nu, dar dacă teoria detectivului-sergent Brooks era corectă – dacă
miezul crimelor erau sadismul și teroarea –, atunci se temea că prima lovitură
fusese doar începutul chinurilor bietului băiat.
— Ciudată bucățică, nu?
Wilson a ridicat privirea și a văzut-o apropiindu-se pe Meredith Walker, iar pe buzele legistului-șef juca un zâmbet. Sincer, nu era sigur de unde venea veselia ei în condițiile astea, dar poate că asta era firea ei – așa erau unii, aveau imunitate naturală la ororile cu care aveau de-a face la serviciu. Probabil că în timp, când o s-o cunoască un pic mai bine, o să înțeleagă și el.
— Mi se pare destul de banal, a răspuns el deprimat.
— Proveniența nu prezintă niciun interes real, n-o să poți s-o identifici niciodată cu certitudine…
— Presupun că e prea mult să întreb de vreo urmă de ADN, vreo amprentă
parțială, vreun fir de păr…?
VP - 123
N-a mai continuat, pentru că Meredith clătina deja din cap.
— Sau vreo depunere? Cârpa folosită pe post de căluș la Martha White avea un fel de ulei de motor pe ea.
— Curată ca lacrima, mă tem. Bănuiesc că e proaspăt scoasă din cutie.
Wilson a reținut informația, tot curios ce prevestea comportamentul vioi al lui Meredith.
— Nu, configurația e interesantă, a continuat ea, arătând spre dovezile de pe masă.
— Pentru că e diferit de nodul folosit la Martha White, vrei să zici?
— Exact. Pe încheieturile ei era o figură clasică de opt. Ăsta-i un pic mai complicat și, ca atare, mai sigur. Se cheamă „nod hoțesc”.
Wilson a ridicat dintr-o sprânceană, pentru că denumirea legăturii i s-a părut ciudat de potrivită.
— Deci… poate că făptașul a folosit alt nod fiindcă s-a gândit că Ethan prezenta o amenințare fizică mai mare decât Martha White, că era mai probabil să se elibereze?
— Posibil.
— E complicat de legat?
— Nu și dacă știi ce faci și de fapt asta vreau să spun. Nu-i vreun secret – e o variație a nodului clasic de terțarolă, și totuși cei mai mulți n-ar ști să-l facă.
— Bun, deci e cineva care se pricepe la bărci?
— Posibil, dar se folosesc și în forțele armate și serviciile de intervenție, în special la pompieri.
Wilson a stat să se gândească, nu foarte liniștit de direcția în care o luaseră
gândurile lui Meredith.
— E posibil să-l folosească și o persoană care a avut nevoie cu regularitate să
fixeze diverse lucruri – și să le fixeze corespunzător. Cineva care transportă
încărcături grele, poate chiar echipe de mutări… dar părerea mea e că ar fi ceva puțin cam exotic pentru ei. În locul tău, m-aș uita la marină, armată și ceva mai apropiat de noi.
Wilson i-a mulțumit și a plecat. Nu era mare lucru, dar avea ce să-i ofere șefei, un grăunte mic care ar putea aduce beneficii pentru echipă. Mai important de-atât, mult mai important, era prima mică greșeală pe care o făcuse acest ucigaș misterios.
VP - 124
• Capitolul 65
Helen s-a întors cu pas întins la motocicletă, adâncită în gânduri. Când a plecat din Poole, a pornit în viteză pe A31, dornică să ajungă înapoi la Southampton Central. După vreo oră de mers, amețeala i-a adus aminte că nu mâncase și nu băuse nimic de câteva ore bune. Adrenalina te poate susține doar până la un moment dat și, pentru că și vezica îi protesta, a tras în zona de servicii de la Picket Post. După ce a înfulecat un sandvici, s-a îndreptat spre parcarea de motociclete, ținând în mână o cafea neagră tare de la Costa.
Înviorată, mintea ei funcționa din nou, în timp ce analiza în continuare mărturia surprinzătoare a lui Morton.
Lui Helen nu-i trecuse niciodată prin cap că făptașul ar putea fi un străin. Într-un fel, era îngrijorător. Dacă reușeau cumva să pună ochii pe acest ucigaș
nemilos – mărturia cuiva, un cadru din înregistrarea unei camere de securitate –
, or să-l poată identifica? Să fie posibil chiar să fi venit ilegal, și să nu fi fost detectat? Pe de altă parte, indiciul ăsta neînsemnat putea să fie cheia. Câți spărgători est-europeni puteau să acționeze pe coasta de sud?
Era o idee foarte tentantă, iar Helen abia aștepta să ajungă înapoi în centrul de comandă și să analizeze noul indiciu. Dar în timp ce străbătea parcarea cu pietriș, îndreptându-se către motocicletă, a observat ceva. Un zornăit regulat, în ritmul pașilor ei. Era discret, era subtil, dar era suficient de limpede ca s-o alerteze asupra pericolului. Se afla în zona mai liniștită a parcării, mergând pe margine, și și-a dat brusc seama cât de vulnerabilă era. A ridicat paharul de cafea ca și cum ar fi vrut să soarbă din el și a aruncat o privire spre luneta mașinii din dreapta ei. Da, nu încăpea îndoială, potențialul ei asasin se întorsese.
A grăbit pasul, dar și pașii din urma ei au schimbat ritmul. Avea mâinile ocupate – casca într-o mână și cafeaua în cealaltă. Să le arunce și să-și scoată
bastonul? Sau să le lase și să fugă, în speranța că poate ajunge la motocicletă? A ezitat doar o secundă, dar a fost cu o secundă prea mult. Bărbatul s-a aruncat brusc în față. În luneta scânteietoare, a văzut sclipirea grăitoare a oțelului când lumina soarelui s-a reflectat în lama din mâna bărbatului.
S-a răsucit instinctiv, iar cuțitul i-a trecut pe lângă spate și i-a lăsat o tăietură
