— Dar nu sunt nici pe departe singurii, a replicat Helen. Dacă te uiți pe conturile de Insta și Facebook ale locuitorilor din zonele bune din Southampton, o să găsești zeci de imagini care-i invită pe răufăcători să le acorde atenție, de ce-ar fi familiile astea speciale?

Încă o tăcere grăitoare, înainte să se aventureze în cele din urmă detectivul-agent Reid:

— Să știe făptașul că e cineva singur acasă? Dacă victimele și-au dezvăluit programul obișnuit în social media, făptașul ar fi putut ști când să atace casă, când o să fie o singură persoană…

— Numai că Victoria Westlake ar fi trebuit să fie acasă aseară, a intervenit McAndrew. Așa că trebuie să fi urmărit foarte atent deplasările familiei ca să

știe că tocmai în seara aia o să fie plecată. Până acum n-avem nicio dovadă că a supravegheat cineva casa sau pe Victoria Westlake, deși sunt o mulțime de camere pe stradă, așa că…

VP - 114

— Și atunci, considerăm că sunt aleși la întâmplare?

Malik părea că nu vrea să pună întrebarea, dar se simțea obligată.

— Cred că trebuie să considerăm că e o posibilitate foarte reală, a răspuns calm Helen. Nu există nicio legătură evidentă între familii în afară de averea demonstrabilă, de ce ei? Noi… eu am plecat de la premisa că uciderea Marthei White a avut motivații personale, ținând cont de nivelul violenței și de faptul că

în timpul atacului i-a fost smulsă verigheta, dar acum mă întreb dacă nu cumva atacurile sunt întru totul impersonale. Nu există nicio corelație între tipurile de bijuterii luate de la locurile celor două crime, și nici vreo suprapunere evidentă

între vârsta și sexul victimelor. Poate actul în sine e semnificativ, nu identitatea victimelor.

— Cineva cu o ură viscerală împotriva oamenilor cu bani? a încercat Reid.

— Posibil, dar mai degrabă cineva care are o tendință, o pornire compulsivă, să domine, să controleze și să distrugă. Nu numai din cauza violenței extreme, ci și a fragmentării atacului. Foarte prudent și precis la început – pătrunderea în casă, controlarea victimei, uciderea –, dar după aceea devine frenetic și dezlănțuit. Jim Grieves spune că rănile sfâșiate de pe umeri și spate au fost făcut după ce victimele muriseră deja, ceea ce ar putea sugera că atacatorul obține un fel de plăcere din distrugerea post-mortem a cadavrului.

— Ar putea fi atunci vreun fel de ritual? Ocult, poate? a întrebat agentul Jennings albindu-se la față.

— Nu văd nicio dovadă că ar fi așa ceva, a răspuns calm Helen. Decât dacă ne scapă ceva…

— E o posibilitate peste care am dat…

Charlie vorbea cu prudență vizibilă, dar tot s-au întors spre ea toți ochii.

— Am ținut legătura cu divizia de spargeri, care mi-a confirmat că în ultimele 12 luni a fost înregistrată o creștere semnificativă a numărului spargerilor calificate, de aproape 50 la sută față de anul trecut. Spargerile vin în valuri, iar momentul producerii este foarte imprevizibil, însă tendința pare să sugereze că

există un făptaș în libertate. Cineva talentat și profesionist, care pătrunde întotdeauna pe proprietăți prin spate sau prin lateral, folosind o șurubelniță sau o lamă ca să forțeze ușile sau ferestrele. Câteva dintre primele incidente au avut loc la case nelocuite, dar cele mai recente au inclus și atacuri violente asupra proprietarilor. Făptașul alege cu grijă – femei tinere, vârstnici, oameni cu dizabilități…

— Ce nivel de violență? a întrebat Helen, înăbușindu-și dezgustul.

— Extrem de ridicat. Folosește unelte ca să intre – ciocane, lame, răngi –, apoi le folosește și asupra victimelor. În octombrie, un om de afaceri pensionat VP - 115

s-a ales cu obrazul, nasul și falca rupte, abia a scăpat cu viață. Și tot în octombrie, i-a zdrobit cu ciocanul ambele rotule unui vânzător de mașini de lux, deși acesta se supusese cererilor atacatorului.

— Și te gândești că e o escaladare? O spirală a violenței? a întrebat-o Helen.

— Trebuie să existe posibilitatea asta, ținând cont de obiectele pe care le-a luat. Nu a fost interesat decât de lucruri care puteau fi transportate – bijuterii, ceasuri, inele și altele –, ceea ce e evident că se potrivește cu modul de operare de-aici, dar interesant e că niciunul dintre obiecte nu a fost recuperat.

— Absolut niciunul? s-a mirat Helen.

— Nimic, a răspuns Charlie, clătinând din cap. În mod normal, te-ai aștepta să apară unele dintre ele la amanet, în piețe, la bijutieri, dar în cazul ăsta, nimic.

Ca și cum ar fi dispărut de pe fața pământului.

— Sau le-a păstrat.

Helen spunea ce gândeau toți. Încă o dată, încăperea s-a cufundat în tăcere, până când Charlie a continuat:

— Dacă sunt trofee? Dacă valoarea lor nu e financiară, ci emoțională sau psihologică? Îl ucizi pe locatar, îi iei lucruri care sunt importante pentru el. Poate că ai dreptate, poate că violarea casei cuiva, pângărirea definitivă a bogaților și a norocului lor e adevăratul motiv.

— Păstrarea trofeelor i-ar permite să retrăiască după bunul plac momentul agresiunii, a fost de acord agenta McAndrew. Probabil că dacă păstrează vie senzația, fiorul, e chiar încurajat s-o facă din nou.

Câțiva dintre polițiști păreau dezgustați, însă Helen, dimpotrivă, a simțit o urmă de entuziasm.

— Cât de clar pot fi legate atacurile astea? În ultimul an, să zicem…

— Polițiștii cred că pot face legătura între mai mult de 12. Modul de operare ar putea corespunde cu al nostru, ținând cont de metoda de intrare și de atenția acordată, eu aș zice că merită să aruncăm o privire…

— Și corelația din punct de vedere al localizării? a întrebat McAndrew.

— Numai cartiere bogate, a răspuns Charlie.

— Și momentul?

De data asta, Charlie nu a răspuns imediat, părând mai puțin sigură pe ea.

— Păi, asta-i partea problematică. Nu există o explicație logică evidentă

pentru atacuri. Vin în valuri, două, trei, chiar patru în decurs de două săptămâni, după un se mai întâmplă nimic câteva luni. Apoi urmează o nouă serie de spargeri. Apoi iar nimic. Și tot așa. M-am uitat cu atenție și, sincer, nu pricep mare lucru.

VP - 116

— Probabil că e doar prudent, a sugerat Jennings. Își face plinul, după care se retrage când devine riscul prea mare, când comunitatea e în gardă.

— Nu mă convinge, a răspuns Helen. Dacă obține o satisfacție emoțională, psihologică, poate chiar sexuală din violările astea, n-ar fi în stare să se oprească

așa.

— Și dacă se plimbă prin țară și comite infracțiunile în altă parte?

Charlie încuviința deja, plăcându-i raționamentul.

— Deci e șofer de camion? Sau muncitor sezonier?

— Sau face parte dintr-o comunitate de nomazi? a adăugat Reid nostalgic, ridicând mâinile în semn de imitație de scuză. Știu că nu-i foarte caracteristic pentru un polițist să spună așa ceva, dar știți ce se întâmplă când vine bâlciul în oraș…

Pe măsură ce se adunau ideile, toată echipa părea să se întoarcă spre Helen, parcă în căutare de îndrumare.

— Charlie, ai numele omului de afaceri atacat?