— Trebuie să fie o neînțelegere, mă tem, a spus în cele din urmă. Steve a plecat de câteva ore…
Lui Charlie i-a stat inima, dar s-a auzit spunând:
— Am greșit eu, credeam că lucrează târziu toată săptămâna.
Pe chipul interlocutorului ei a apărut o încruntătură îngrijorată. A șovăit, ca și cum s-ar fi gândit ce e mai bine să spună, după care a adăugat:
— Îmi pare rău, Charlie, dar nu, a… a plecat la timp în fiecare seară
săptămâna asta. Vrei să-l sun? Să văd dacă-l găsesc?
Se străduia să fie de ajutor, temându-se să nu fi dat cu bâta-n baltă sau s-o fi supărat cumva, dar Charlie i-a tăiat-o.
— Nicio problemă, îl sun eu în drum spre casă.
Se întorsese deja, ca să nu-l lase să-i vadă lacrimile. Graeme a strigat după ea și i-a urat noapte bună, dar Charlie a ridicat doar mâna, incapabilă să vorbească
în timp ce se îndrepta în grabă spre ușă și o închidea hotărât în urma ei. Fusese o greșeală să vină aici.
• Capitolul 51
Mai rămăseseră doar 30 de secunde. Acum ori niciodată. Cu un ochi pe ceasul din colțul din stânga sus al ecranului, Ethan Westlake și-a îndreptat din nou atenția spre câmpul de luptă, unde un roi de nave spațiale se înfruntau printre reziduurile înghețate ale planetei Hoth. Ca de obicei, el pilota Millennium Falcon, simbolul inconfundabil al luptei duse de Rezistență
împotriva imperiului diabolic al celei de-A Doua Republici. Ceea ce avea și dezavantaje, pentru că era o țintă mai mare decât orice altă navă, dar avea și VP - 94
avantaje. Puterea lui de foc era semnificativ mai mare și o folosea eficient, împingându-i pe Darth Vader și echipajul lui spre capătul galaxiei. Degetele i se mișcau febril, alergând contra-cronometru să distrugă flota inamică. Era absorbit cu totul de misiune, reacționând permanent la urletele vreunui combatant inamic. Laserele zburau, motoarele urlau, mașinăriile explodau, cerul generat de computer pe ecran era un vârtej spectaculos de culoare, mișcare și freamăt – iar Ethan se bucura de fiecare clipă.
A mai aruncat o privire la cronometrul de pe monitor. Mai erau doar zece secunde. O clipă, cerul a părut lipsit de ținte, apoi, din senin, a trecut în viteză o navă de luptă, trăgând rafale laser în el. A pornit imediat în urmărire, aruncându-se după el într-un plonjon amețitor. Au luat-o în trombă în jos, inamicul mișcându-se înnebunit ba într-o parte, ba în cealaltă, și încercând să
evite focul tunurilor lui frontale. Dar Ethan a rămas lipit de el, cu ochii fixați pe sistemul de ochire, care părea să fie veșnic un pic în urma navei fugare.
— Ei, haide, haide…
Încă cinci secunde. Totul depindea de această ultimă lovitură fatală. Iar acum, în sfârșit, sistemul de țintire s-a blocat pe coada navei.
— Te-am prins…, a chicotit el, apăsând cu forță butonul de lansare a rachetei.
Nava de luptă inamică a devenit o minge de flăcări, chiar când cronometrul a ajuns la zero. Misiune îndeplinită. Fericit, plin de energie, Ethan s-a sprijinit de spătarul scaunului, și-a scos căștile din părul ciufulit și și-a trecut degetele prin el. Dacă ar fi fost ai lui acasă, ar fi intervenit deja și i-ar fi spus să nu-și tragă
scaunul atât de aproape de monitor și să nu stea atât de mult aplecat peste joystick, dar absența lor însemna că totul era posibil, așa că, fără ezitare, a apăsat pe butonul de repornire. Se descurcase bine ultima dată, însă acum avea să fie și mai bine.
Dar când se pregătea să înceapă o nouă tură de distrugere, a zărit ceva reflectat în monitorul din fața lui. O formă masivă, întunecată, care părea să
plutească deasupra lui. A oprit jocul și s-a uitat la ea, nedumerit și intrigat. Și a început să devină clar că nu era o formă, era o siluetă, o persoană reală. Chiar în timp ce înțelegea, șocul a înlocuit nedumerirea și a distins trăsăturile bărbatului
– gluga întunecată, umerii largi, nasul proeminent și gura subțire. Ethan a încremenit și a scăpat consola pe jos, paralizat de frică. Era cineva în cameră.
Cineva care stătea chiar în spatele lui.
Îngrozit, a privit înspăimântat silueta care se apleca în față, peste el. A încercat să țipe, cu buzele deschise într-un „O” disperat și tăcut, dar o mână
înmănușată i-a apăsat cu putere gura. Acum cădea de pe scaun, împins spre VP - 95
pământ doar de greutatea intrusului, și simțea pământul venind în viteză spre el.
Apoi capul a lovit podeaua de lemn și totul s-a întunecat.
• Capitolul 52
Urca, urca, urca, sărind câte trei trepte deodată. Pe vremuri, Helen n-ar fi făcut efortul ăsta și ar fi luat liftul de la subsol până la apartamentul ei de la ultimul etaj. Dar acum prefera să folosească scările, pentru că-i plăcea deschiderea lor, vizibilitatea, posibilitatea alegerii unei rute de fugă în caz că-și ițea capul pericolul. Liftul părea acum o capcană, o cușcă, ba chiar un sicriu, care-o ispitea să intre, după care închidea ușile. Dacă reușea cineva să intre cu ea, cum ar mai fi putut să se apere? Nu, acum prefera puțul cavernos al casei scărilor, bucurându-se de sprintul de seară până sus.
După o zi grea, abia așteptase să vină acasă, dar anxietatea îi sporea pe măsură ce se apropia. Era cu inima la gură când intrase în parcarea subterană și făcuse câteva ture ca să se convingă că nu exista niciun pericol; abia după aceea parcase și coborâse din șa. Apoi se îndreptase în viteză spre casa scării și, văzând că nu e nimeni, începuse să urce în grabă. Acum ajungea la penultimul palier, însă n-a slăbit ritmul, dându-i bătaie în sus. În timpul ăsta, a lovit întrerupătorul, dornică să lumineze ultima sută de metri. Însă chiar când a dat cu pumnul în el, s-a auzit un pocnet puternic și a fost cufundată în întuneric.
— Rahat…
Se arsese becul, iar palierul de deasupra devenise plin de umbre și amenințător. Însă era un accident sau ceva voit? Helen a rămas încremenită
locului între etaje, încercând să vadă prin beznă și străduindu-se să audă vreo mișcare. O să audă pasul măsurat al asasinului? O să-i audă din nou răsuflarea greoaie?
Nu, nu era nimic. Niciun semn de viață. A pornit prudent, măsurându-și cu grijă fiecare pas ca să nu facă zgomot și ținându-și bastonul într-o mână și un spray iritant în cealaltă. În ultima vreme, era tot timpul pregătită să se confrunte cu pericolul.
Un pas, doi, trei. Ochii i se obișnuiau cu semiîntunericul, cu lumina gălbuie slabă a felinarului din stradă, care se strecura prin geamul mat și-i permitea să
distingă vag ce era în jur, în timp ce verifica permanent ce se află în fața și în spatele ei. Știa că probabil e paranoică, dar orice modificare a rutinei, oricât de neînsemnată, îi întindea inevitabil nervii. Probabil că era doar un bec care s-a VP - 96
ars. Dar poate că era asasinul ei care-și crea un avantaj și o dezorienta înainte să
atace. Până o să se asigure, o să procedeze cu cea mai mare precauție, pentru că nu era dispusă să-i ofere lui Blythe triumful pervers după care tânjea.
