— Nu, nu înțeleg. Nu înțeleg decât că mă uit la un bărbat care încearcă să
scape.
— Nu-i așa.
Dar înverșunarea părea să-l fi părăsit.
— Uite ce-i, am stat de vorbă cu personalul de la Cube Bar. Știm în ce stare erai în noaptea aia, cât de dus erai. Ai depășit limita, nu? Ți-ai pus în sfârșit în practică fanteziile, i-ai plătit-o Marthei pentru toată indiferența și toate trădările. Pun pariu că erai în stare de șoc, nu? Mai mult, pun pariu că după ce-ai omorât-o nu te-ai simțit deloc mai bine, nu-i așa? De fapt, te-a făcut să te simți mai rău, pentru că, undeva în sufletul tău, încă o iubeai.
Berman se uita fix la masă, fără să spună nimic.
— Dar uite care-i treaba – cum te simți tu, n-are nicio importanță. Ce mă
preocupă pe mine e ce simt Greg și Bailey White, părinții lui, familia și prietenii lor. Ce mă preocupă pe mine e să-i fac dreptate unei femei nevinovate. N-ai decât să negi cât vrei, însă eu o să am grijă să plătești pentru crima ta.
— Dar n-am făcut nimic, ți-am zis!
Izbucnirea lui era stridentă și înflăcărată, însă Helen n-a băgat-o în seamă.
— De-acum e doar o chestiune de timp. O să găsim arma crimei, o să găsim dovezi că te-ai aflat în casă, o să dovedim că ai ucis-o pe Martha White. Crede-mă, Andrew…
S-a încruntat la el, cu furia limpede întipărită pe chip.
— … ești la capăt de linie.
• Capitolul 40
Gonea pe drum, menținând un ritm înverșunat. Tura lui începea în mai puțin de cinci minute și întârziase deja de două ori săptămâna asta. Încă o greșeală și o să i se arate ușa și atunci unde ajungea? Să fie nevoit să se roage de soră-sa să-l primească să doarmă la ea? Sau mai rău, să trebuiască să se întoarcă acasă, cu coada între picioare? Nici nu suporta să se gândească.
VP - 78
Transpirat și fără suflare, Harry Coulter a aruncat o privire la ceas.
— Rahat…
Era mai rău decât crezuse. Mai avea fix două minute să ajungă la muncă dacă
voia să evite furia șefului. Instinctiv, a luat-o la fugă, dar chiar atunci l-a lovit durerea de cap de după tequila. Când o să se învețe minte? Ceruse în mod special o tură în plus pentru dimineața asta, disperat să strângă bani pentru avans, de ce ieșise cu băieții aseară? Luptându-se cu durerea, a mers mai departe, trecând în grabă peste podul Cobden. În două minute, o să fie echipat complet și o să se apuce de treabă și după aia totul o să fie în regulă – câtă
vreme nu vorbea nimeni prea tare cu el sau nu-i cerea ceva prea complicat.
Când a ajuns în mijlocul podului, a dat totuși peste un obstacol.
— Ce dracu’?
Cu ce greșise să merite așa ceva? În celălalt capăt al podului erau polițiști care-i opreau pe trecători. Probabil fusese vreun jaf sau ceva de genul ăsta, dar orice ar fi fost, n-avea timp de-așa ceva. A încetinit pasul, și-a cântărit opțiunile, a așteptat o clipă până au fost toți polițiștii prinși în discuții… apoi a pornit.
A înaintat în forță și a găsit o breșă printre trecători. Dacă reușea să se strecoare neobservat, putea ajunge la timp pe șantier. Nu trebuia decât să stea cu capul în pământ și să nu se oprească.
— Domnule?
A auzit, a știut că lui i se adresa, dar a mers mai departe. Ce-aveau să-i facă?
Să-l aresteze?
— Domnule?
Mai tare de data asta, dar el tot nu s-a întors, n-a dat nici cel mai mic semn că ar fi auzit. Aproape că trecuse, mai avea doar câțiva metri…
Dar atunci a lovit dezastrul. Un polițist solid a pășit în fața lui, cu mâna ridicată ca să-l oprească. Blocat, nu mai avea de-ales și a trebuit să intre în joc, mimând surprinderea.
— Scuze, eram departe…
— Nicio problemă. Căutăm doar martori, și mă întrebam dacă ne puteți acorda două minute.
Două minute pe care Harry nu le avea.
— Sigur, ce vă interesează?
— Ne întrebam dacă ați fost în zonă în seara de 9 ianuarie, între orele 22 și 23.
Lui Harry i-a stat iar inima. Sigur că fusese, fusese aici în fiecare seară
săptămâna asta. Dar putea să recunoască?
Simțindu-i ezitarea, polițistul a continuat:
VP - 79
