Astă-seară voia să privească înainte, nu înapoi.
După cinci minute, intra pe strada unde se afla blocul ei, deja gândindu-se la seara relaxantă care o aștepta.
Poate un pic de yoga ca să se detensioneze, niște curry thailandez făcut în casă și apoi plăcerea ei vinovată – câteva episoade de Brooklyn Nine-Nine. Știa că era tâmpit, dar era cât se poate de fericită când se așeza pe canapea și lăsa râsetele să treacă peste ea.
S-a apropiat de rampa parcării, a întors motocicleta și a început să coboare.
Chiar atunci, grilajul de oțel care bloca accesul spre parcarea subterană s-a trezit la viață, simțind-o că se apropie. Cu o ușurință exersată, s-a strecurat pe sub el, aproape atingând cu casca marginea grilajului. A tras pe locul ei rezervat, a oprit motorul și a scos cricul, după care a coborât repede și și-a pus casca sub șa. Relaxată și mulțumită, a traversat cu pas grăbit parcarea și s-a îndreptat spre scări, nerăbdătoare să ajungă în refugiul apartamentului ei.
În parcare era o liniște de mormânt, sfâșiată doar de bâzâitul benzii de lumini. De obicei, liniștea asta lipsită de viață i se părea deprimantă – cumva emblematică pentru existența ei izolată, uneori chiar singuratică –, dar în ultima vreme nemișcarea și siguranța pe care le promitea i se păreau mângâietoare.
Însă în seara asta era ceva diferit. Nu putea spune exact ce, dar în timp ce mergea pe podeaua murdară spre casa scării, nu încăpea îndoială că atmosfera VP - 66
părea… ciudată. Avea un nod în stomac și nu putea scăpa de senzația sâcâitoare că nu era singură, că s-ar putea să fie chiar urmărită.
A încetinit pasul și a cercetat subsolul, căutând un potențial agresor.
Prudentă, a trecut de la o mașină la alta, aruncând priviri neliniștite printre ele, dar nu pândea nimeni. Oare pericolul era doar rodul imaginației ei? Se lăsa copleșită de teamă? Era tentată să se arunce spre scară, să fugă de anxietate și paranoia, dar rămânea încremenită locului, încercând să vadă prin umbrele din parcarea întunecoasă. Instinctul îi spunea că e ceva în neregulă, că mai există o prezență aici, rău-voitoare și amenințătoare.
— Alo?
Vocea i-a răsunat din pereți, fără să capete niciun răspuns.
— Știu că ești aici, ce-ar fi să ieși să te văd la față?
În timp ce lansa provocarea, a trecut cu privirea peste mașinile din jur.
Trecuse deja o dată printre ele și nu găsise pe nimeni. Să fi pândit cineva pe sub mașini? Sigur nu, ar fi fost aproape imposibil să încapă dedesubt și nici n-ar prea fi avut condiții să pună la cale o ambuscadă. Și atunci, unde? Singurele posibile ascunzători erau în spatele unuia dintre stâlpii masivi de beton care sprijineau tavanul. Erau patru, iar Helen s-a dus spre cel mai apropiat. Era posibil să
pândești din spatele pilonilor, care ar fi putut ascunde o persoană când intrase și parcase. Dacă era cineva care o aștepta, cu siguranță acolo era.
Avansase rapid și era la doar câțiva metri de stâlp, s-a oprit să se pregătească. Și acum, în liniștea de mormânt, a auzit. Slab, dar ușor de recunoscut imediat, sunetul unei respirații. Avusese dreptate, era un intrus aici.
Cum să se apere cel mai bine? Orice element de surpriză dispăruse de-acum
– pentru ambele părți –, dar poate că dacă făcea ea prima mișcare, putea să
preia inițiativa. Și-a scos bastonul, l-a extins fără zgomot, apoi a făcut un pas înainte.
Brusc, intrusul a făcut un salt. Lui Helen i-a sărit inima când a văzut silueta întunecată țâșnind din ascunzătoare și s-a pregătit să respingă un atac, însă
potențialul agresor nu venea spre ea, ci se îndepărta, spre rampa de ieșire. Fără
să se gândească, a pornit după el. Se mișca atât de repede, disperat să treacă pe sub grilajul care cobora acum, însă Helen a sărit înainte și a întins mâna spre el.
Preț de o clipă, a crezut că l-a prins cu degetele înmănușate de brațul stâng, însă bărbatul s-a smucit disperat și a scăpat. Dezechilibrată, Helen s-a împleticit și a dat cu un genunchi de beton, după care s-a ridicat și a pornit mai departe.
Grilajul își continua coborârea constantă, dar nu exista nicio garanție că o să-i blocheze calea fugarului, așa că Helen a grăbit pasul. Silueta care încerca să fugă
era la doar câțiva metri de siguranța străzii, dar ea știa că-l poate prinde. Un VP - 67
placaj de rugby bine sincronizat l-ar doborî la pământ, unde era convinsă că-l poate neutraliza. Însă sincronizarea era totul – trebuia să se arunce exact la momentul potrivit – și s-a pregătit să sară.
A simțit-o înainte s-o vadă. O ușoară încetinire a pasului, mișcarea bruscă a umărului… apoi agresorul s-a întors spre ea. Simțind pericolul, Helen s-a smucit în spate, iar străfulgerarea lamei argintii lungi i-a trecut la nici trei centimetri de gât. S-a oprit și s-a pregătit pentru încă o lovitură, dar, spre groaza ei, atacatorul se răsucise înapoi și deja se rostogolea pe sub grilaj. Helen a reacționat, dar prea târziu, iar grilajul a ajuns jos înainte să poată trece și ea. S-a izbit în el, făcându-l pe agresor să-i arunce o privire rapidă înspăimântată. A văzut o fulgerare de păr deschis la culoare, o față nebărbierită transpirată, apoi intrusul a dispărut, gonind pe rampă.
Disperată, Helen a apăsat butonul de control manual, dar știa că e prea târziu. Grilajul era vechi și lent – atacatorul avea să fie departe când reușea ea să iasă pe rampă. A lovit în grilaj, vărsându-și frustrarea, dar strigătul ei chinuit nu i-a adus nicio ușurare. Avea nervii întinși, creierul parcă era în flăcări și tot trupul reacționa la constatarea zdrobitoare că Alex Blythe își punea în sfârșit în practică amenințarea.
Cineva – un asasin fără chip – pătrunsese în seara asta în blocul ei, pândind în locul ăsta întunecat, hotărât să-i înfigă cuțitul în spate. Ideea de a sângera de moarte pe podeaua asta rece, cu pete de ulei, a făcut-o să se cutremure și a fost cuprinsă de o senzație dezgustătoare de groază. Dintr-odată, toate precauțiile ei au părut fără speranță, sortite eșecului, pentru că nu știa cum ar fi putut spera să scape de atenția unui asasin hotărât și disperat. N-avea niciun rost să nege –
nu mai avea mult timp la dispoziție. O pândea moartea, așteptând momentul oportun să lovească.
Singura întrebare era când.
• Capitolul 35
A tras de mâner, dar ușa n-a cedat. Mulțumită, Emilia a plecat de la ușa din spate, s-a oprit să verifice fereastra de la bucătărie, după care s-a dus în salonaș.
Clema de prindere a ferestrei batante late nu era închisă bine, așa că a împins-o până la capăt, după care a blocat-o. Mai bine să fie prudentă și să nu-i pară rău mai încolo.
Ieșind din salon, și-a continuat turul, verificând ușa din față și apoi urcând la etaj. Era conștientă de ironia acestor controale, dar fiind singurul adult dintr-o VP - 68
gospodărie haotică și aglomerată, n-avea de gând să riște nimic. Totuși, i se părea amuzant când se gândea că peste tot în oraș, în seara asta, locatarii agitați urmau un ritual asemănător, dornici să țină departe forțele întunecate.
Iar dorința apăruse datorită cuvintelor ei. Articolele ei din Evening News își atinseseră cu siguranță ținta, pentru că pe contul de Twitter al ziarului se revărsaseră întrebări neliniștite și speculații înspăimântate și fuseseră anunțate zeci de situații despre siluete suspecte care pierdeau vremea prin zone rezidențiale. În mod normal împăcați cu lumea, oamenii din Southampton erau speriați în seara asta și vedeau ucigași în orice umbră.
Știrea avea să se tot întindă, era convinsă. Echipa lui Grace avea se pare pe cineva în custodie, dar chiar și dacă reușiseră să-l aresteze pe făptaș, impactul uciderii brutale a Marthei White avea să fie resimțit săptămâni la rând.
Conform sursei ei de la morgă, arma folosită fusese un topor – ceea ce Emilia avea de gând să dezvăluie mâine publicului. Asta o să pună gaz pe foc, ca și alte elemente ale acestei crime șocante – victima tânără, bogată și frumoasă, potențialul pericol pentru bebelușul adormit, frenezia atacului. Și cu toate astea, ce-i afecta cel mai mult pe localnici era ideea înspăimântătoare a invadării casei, a cuiva care-ți intra în casă în timp ce dormi. Orice idee de siguranță, de securitate și confort dispărea odată cu gândul la un bărbat cu mască de schi (de ce să eviți clișeele?) care pășește pe covor, însetat de violență
