— Sigur că te iubește. Iartă-mă, Charlie, dar nu pot să văd…

VP - 80

Charlie părea oarecum calmată de siguranța lui Helen, însă rămăsese tot neliniștită și distrasă.

— Asta te-a ros în ultima vreme, de-asta erai atât de nefericită?

Prietena ei a ridicat din umeri, jenată. Lui Helen îi era rușine că era mulțumită de reacția lui Charlie, pentru că se temuse că e vorba de serviciu –

sau chiar de ea. Dacă era doar paranoia, cu asta sigur se putea descurca, nu?

— A zis sau a făcut ceva care să te facă să crezi că joacă în deplasare?

— Nimic concret, a recunoscut Charlie. Dar e foarte secretos, rareori e acasă

seara, își găsește întotdeauna scuze despre unde a fost și… și pur și simplu se pare că nu mai petrecem niciun pic de timp împreună.

— Dar nu-i normal, când aveți doi copii și lucrați amândoi?

Helen știa că vorbește în necunoștință de cauză, nu știa nimic despre relațiile normale, funcționale, însă a insistat.

— Asta-i partea grea, nu? O etapă prin care trebuie să treceți?

— Poate… doar că… doar că e instinctul, a răspuns Charlie tristă. Un sentiment că e ceva în neregulă. Suntem împreună de zece ani și poate că… nu știu… poate că după o vreme dispare scânteia. Nu din partea mea, dar poate dintr-a lui…

— Serios? Cum să fie posibil așa ceva? Ești superbă.

— Aș vrea eu! Sunt o umflată inutilă, care nu-i de folos nimănui. Nu stau suficient cu Steve sau cu copiii și nu prea fac minuni nici la serviciu…

— Nu, nu, nu. Asta nu accept.

Helen a făcut un pas înainte și a prins-o afectuos de umeri.

— Ești o soție, mamă, prietenă și polițistă extraordinară. Niciodată mai puțin de-atât, ne-am înțeles?

Charlie a încuviințat, dar nu părea să fie convinsă.

— Însă îmi dau seama că-ți faci griji și trebuie să te ocupi de asta. Ceea ce înseamnă să vorbești cu Steve. Să tragi niște sfori, să trimiți copiii la soacră-ta și să petreci o seară cum se cuvine cu el. Să-i spui cum te simți, că ai fost îngrijorată…

— Detestă discuțiile astea.

— Nu pentru el îmi fac griji, îmi fac griji pentru tine, a contrazis-o Helen cu căldură, dar ferm. Nu știu multe despre lucrurile astea, dar știu că dacă nu-ți înfrunți teama, dacă nu spargi bășica, atunci anxietatea și nefericirea n-or să

facă decât să sporească. Vorbește cu el, Charlie, te rog. Și, crede-mă, o să fie totul bine.

În cele din urmă, cuvintele ei au părut să-și atingă ținta. Charlie a părut încurajată de discursul ei și i-a revenit culoarea în obraji; tocmai era pe punctul VP - 81

să-i răspundă lui Helen, când au fost brusc întrerupte. Ușa care dădea în curte s-a deschis și, spre surprinderea lui Helen, în prag a apărut fața roșcată a lui Jennings, fără suflu și cu un aer insistent.

— Scuze că te deranjez, șefa. Dar avem un martor.

• Capitolul 42

— Spune-mi exact ce-ai văzut.

Tânărul o privea precaut pe Helen. Erau pe malul râului, în umbrele aruncate de podul Cobden, sub privirile vigilente ale șefului tânărului inginer de telefonie, pe care detectivul-agent Wilson încerca să-l distragă.

— Nu-i vorba despre tine, nu-i cazul să-ți faci griji, l-a liniștit Helen. Vrem doar să aflăm detalii despre întâlnirea din seara aia.

Martorul a părut calmat de cuvintele lui Helen și i-a revenit în sfârșit glasul.

— Păi, făceam niște cablări la o cutie de racord la adăpostul podului, bine?

Helen a încuviințat încurajatoare.

— Trebuia să lucrăm noaptea târziu, din cauza traficului din zonă. Schimbul meu era de la 21 până la 2.

— Am înțeles.

— Mă rog, începusem schimbul de vreo oră când a apărut tipul ăsta…

Coulter a arătat spre foaia cu fața lui Berman.

— Ești sigur că el era?

— Absolut. A stat destul de mult aici și am mai și vorbit nițel…

— Ai vorbit cu el? a întrebat Helen surprinsă.

— Păi, în mod normal nu s-ar fi întâmplat. Șeful preferă să ne vedem de treabă. Dar părea să aibă probleme atât de mari, că m-am gândit că mai bine vorbesc cu el…

— În ce stare era?

— Părea cumva… pierdut. Trebuie să fi stat pe podul ăla jumate de oră sau mai mult, și s-a uitat la apă. Sincer să fiu, mă simțeam cam aiurea, nu eram sigur ce pune la cale. Dar după aia și-a scos haina, s-a urcat pe zidul podului, ca și cum voia să sară sau așa ceva…

— Și atunci?

— Păi, atunci am lăsat baltă ce făceam și am urcat acolo, am încercat să stau de vorbă cu el…

— Și a reacționat?

VP - 82

— Nu prea. M-a văzut, însă era beat mort și cu mințile împrăștiate. L-am întrebat dacă era OK, dacă puteam să sun pe cineva, dar a mormăit ceva și a plecat.

— În ce direcție?

— Pe-acolo, a răspuns Coulter și a arătat cu mâna. Spre Bitterne Park.