suporta să fie demascat și umilit în prezența lor. Părea o nebunie, dar nu exista decât o soluție, o posibilă cale de scăpare de dezastrul iminent. Helen Grace trebuia să moară.

• Capitolul 38

Să fie oare posibil? Chiar era urmărit?

Greg White a grăbit pasul, impunându-și să nu înceapă să i se năzărească

diverse. Nu pusese geană pe geană și își simțea nervii întinși – nu era de mirare că-i dădea creierul rateuri. În pofida tragediei dezgustătoare care-i lovise, a violenței imposibile care le distrusese familia fericită, nu trebuia să înceapă să

creadă că pericolul pândea în spatele oricărui chip.

Și-a tras haina în jurul port-bebeului și s-a aplecat s-o pupe pe Bailey pe creștet. Abia dacă a reacționat, cu ochii la caruselul de imagini și sunete din Southampton Common. Greg venise aici aproape din instinct, lăsând picioarele să pășească pe calea familiară spre întinderea enormă de verde din inima orașului. Nu planificase; fusese o decizie impulsivă să-și ia fetița din brațele maică-sii, care protestase vehement, s-o înfofolească și s-o pună în port-bebe, după care ieșise cu ea în frig. Știa că e o cruzime, că era nedrept, dar nu putea face față zâmbetelor afectate ale maică-sii, chipului ei încordat, durerii sale vizibile. Știa că evenimentele din ultimele două zile zdruncinaseră la fel de cumplit și viața părinților lui, însă nu avea energia mentală să gestioneze și durerea lor. Avea nevoie de oxigen, de libertate, de sentimentul că viața merge mai departe, în ciuda pierderii lor îngrozitoare.

A aruncat o privire în jur și a încercat să se implice în scena nevinovată din fața lui. Un câine care alerga după o minge, o mamă și fiica ei care mergeau la braț, o profesoară care conducea un grup de copii pe pajiște. Brusc, le-a întors spatele și s-a îndoit de mijloc, pentru că râsetele lor copilărești și bucuria pe care-o afișau păreau să-și bată joc de el, să-i aducă aminte de tot ce pierduse.

Însă chiar atunci a observat o tânără care tocmai își măsura pasul, parcă atentă

să nu se apropie prea tare. Chiar acum, șovăia, nesigură dacă să meargă mai departe sau să se prefacă interesată de altceva.

VP - 74

Deci chiar era urmărit, nu mai încăpea nicio îndoială. Și exact în clipa în care accepta ideea asta bizară, și-a dat seama și de ce. Ea era, ziarista aia neplăcută

care apăruse ieri acasă la părinții lui, punând tot felul de întrebări dureroase.

Garanito? Garanita? Oare îl pândise azi-dimineață, cu gândul să-l urmărească, să-i provoace și mai multă durere? Brusc, s-a trezit că pornește spre ea, cu sângele clocotind.

— Ce dracu’ crezi că faci?

Ajunsese la ea într-o clipă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, am ieșit la plimbare cu fiica mea, a continuat el înfuriat.

— Voiam doar să văd cum vă descurcați, Greg. Cum faceți față?

Greg a rămas fără cuvinte în fața îngrijorării ei atât de false și de neconvingătoare.

— Ce dracu’ crezi că facem? Dispari de-aici până nu chem…

— Voiam doar să-ți pun câteva întrebări…

— NU!

Cuvântul îi țâșnise din gură și făcuse mai multe capete să se întoarcă spre ei.

Spre surprinderea lui, s-a trezit nas în nas cu ziarista, cu un deget întins spre ea.

— Ne lași în pace, pe mine și familia mea. Ai înțeles?

— Nu-i momentul potrivit pentru întrebări. Dar de-o poză ce zici?

O clipă, Greg iar a rămas fără cuvinte, uluit de lipsa ei totală de rușine sau jenă. Și în timp ce stătea acolo, năucit, ziarista a scos din haină o cameră foto și a dus-o la ochi.

— Ce faci? a întrebat-o.

Clic, clic, clic.

— Pleacă de-aici, hienă nenorocită…

Dar era prea târziu. Căzuse în capcană și ziarista avea exact ce voia, o poză cu tatăl și copilul, în care bărbatul părea înnebunit, disperat, chiar ușor scos din minți.

— Dacă publici o poză cu fiică-mea, te dau în judecată până nu mai știi de tine…

Dar știa că amenințarea era goală. Chiar acum ziarista se retrăgea și își îndesa camera la loc în haină, mulțumită și triumfătoare.

— Ai grijă de tine, Greg. Și dacă vrei vreodată să vorbești, să prezinți și povestea ta, știi unde sunt…

Greg s-a întors și a pornit în grabă în direcția opusă, disperat să scape de prezența ei. Ce coșmar mai era și ăsta? Nu era destul că-și pierduse soția iubită?

Avea să fie și torturat la nesfârșit? O să i se reamintească neîncetat de pierderea VP - 75

pe care-o suferise și cât se bucura prin intermediar restul lumii? Era cumplit, pur și simplu era prea mult, și-a strâns copilul în brațe și a luat-o la fugă, dorindu-și să se îndepărteze de această întâlnire îngrozitoare, să fugă de o soartă care știa că o să-l urmărească veșnic.

• Capitolul 39

Dacă simțea presiunea, n-o arăta. Andrew Berman, mai puțin mahmur și mai sigur pe el ca ieri, stătea rezemat de spătarul scaunului și o urmărea pe Helen cu un amuzament ostil. În mod clar, avea de gând să respingă ferm orice insinuare că ar fi vinovat, să ia în râs încercările ei de a-l prinde în capcană, însă Helen nu era în dispoziția potrivită să se lase descurajată. Voia să-i stabilească limpede vinovăția, iar cazul să fie închis cât mai repede cu putință.

— Ai zis ieri că ai pătruns în grădina Marthei White în noaptea în care a murit. Poți să-mi povestești ce s-a întâmplat mai departe?

Berman s-a uitat la reportofon înainte să răspundă.

— Am mai trecut prin asta.

— Detalii, Andrew. Vreau detalii.

— Am sărit gardul și m-am dus la magazie.

— Și apoi?

— Apoi am luat-o pe alee, și atunci s-a aprins reflectorul. La început, nu eram sigur ce să fac, așa că… m-am adăpostit.

— Unde?

— Era un tufiș aproape, m-am băgat în el și am așteptat să se stingă lumina…

— Unde anume era tufișul?

— În stânga aleii, la vreo 50 de metri de casă.