— Și după aia ce s-a-ntâmplat?
— Nimic.
Wilson a fost surprins de răspuns, așteptându-se să audă despre vreun fel de scandal.
— Adică?
— Adică a stat acolo și s-a uitat în gol. Asta m-a speriat de fapt de-a binelea.
Cu restul, sunt învățată – agresivitatea, beția. Asta era altceva. A stat acolo singur până la închidere, complet nemișcat, fără să scoată o vorbă. De câteva ori i-am prins privirea și am încercat să văd dacă dă semne de viață, dar tot nimic.
N-am mai văzut pe nimeni să arate așa de…
S-a gândit o clipă, apoi a adăugat:
— … așa de golit, de distrus. La sfârșit, a trebuit să-l scutur cu mâna ca să-l aduc la realitate.
— Și apoi?
— A plecat. S-a ridicat și a ieșit, dar era ceva în neregulă. Abia dacă vedea ce se întâmplă în jurul lui și era foarte palid. Să fiu sinceră, arăta de parcă văzuse o stafie.
Wilson i-a mulțumit și i-a luat datele, după care a plecat, mulțumit că
obținuse ce-i trebuia. Erau doar dovezi circumstanțiale, dar se potriveau cu scenariul evenimentelor pe care-l stabiliseră până acum – un tânăr aflat într-un moment de criză în viața lui nefericită, împins de furie și disperare să comită o faptă cumplită. Wilson era mulțumit că are ceva pentru detectivul-inspector Grace – o mărturie directă solidă privind dispoziția și comportamentul lui VP - 59
Berman –, însă după discuție rămăsese deprimat și neliniștit de imaginea pe care o invocase barmanița, a unei ființe pustiite, fără vlagă, a cărei viață fusese otrăvită de o iubire întunecată, neiertătoare. Să fi avut oare Andrew Berman cândva aceleași sentimente pentru Martha White pe care le avea el pentru iubita lui Juliet? Gândul l-a înfiorat, ideea că un sentiment atât de pur și de viu poate deveni așa de pervertit, de violent, de diabolic.
Și-a ridicat gulerul ca să se apere de frig și a pornit în grabă spre mașină.
După o zi grea, voia să fie acasă cu dragostea vieții lui, să-și aducă aminte că, în pofida întunecimii și disperării, încă exista bunătate pe lume.
• Capitolul 31
Și-a plimbat privirea pe trupul lui musculos atât de încântător. Sam Teller, un specialist în inginerie marină care se mutase de curând în Southampton, arăta bine în poza de profil, dar și mai bine în carne și oase. Mai mult, părea blând, chiar un pic timid, stingherit de privirea încrezătoare și carnală cu care îl măsura Emilia.
— Deci ești ziaristă, nu?
Spre deosebire de majoritatea bărbaților cu care ieșise, Sam nu părea dornic să vorbească despre el, părând mai interesat de viața ei.
— Southampton Evening News. Sunt acolo de mai mult de zece ani, cu excepția unei perioade când am flirtat cu capitala.
— Nu ți-a plăcut marele oraș?
— Mai degrabă el nu m-a plăcut pe mine, a răspuns ea repede, trecând peste încercările eșuate de a deveni ziarist la Londra. Dar n-am nicio problemă. Îmi place să fiu ziarist regional, e mai ușor să prinzi peștele mare într-un lac mai mic…
— Deci ești cunoscută pe-aici? a întrebat el sincer interesat.
— Se poate spune și așa, s-a prefăcut ea modestă, coborând privirea.
— Hai, spune.
Emilia a zâmbit și și-a dat părul pe spate, după care a continuat:
— Scriu despre infracțiuni. Ceea ce înseamnă că ajung să-mi petrec timpul și să scriu despre o mulțime de oameni neplăcuți.
— Crime adevărate?
— Și nu numai. Am stat la masă cu ucigași în serie, violatori sau incendiatori.
Am și fost răpită o dată.
— Glumești?!
VP - 60
— Nu-ți face griji, am scăpat cu bine și nevătămată. După cum se poate vedea…
A arătat spre cicatricile vechi de pe față.
— … sunt un fel de supraviețuitoare.
Tânărul chipeș a stat și i-a cercetat fața înainte să răspundă:
— Chiar voiam să te întreb, dar nu eram sigur că nu te superi…
— Ah, n-am probleme să discut despre asta. De fapt, e o poveste destul de interesantă…, a spus ea, zâmbind ironic. Dar e o poveste lungă și destul de personală, mai bine-mi mai iei ceva de băut și atunci îți spun totul.
— Sigur. La fel?
