— Cât porți la pantofi, Andrew?
— Ce?
— Cum ai auzit.
Helen se uita direct la el, hotărâtă să nu-și mai piardă timpul.
— 43.
— Așa mă gândeam și eu.
L-a lăsat pe Berman să se foiască o clipă pe scaun, după care a continuat:
— Azi-dimineață, în grădina familiei White a fost găsită o urmă parțială de pantof. Un pantof de sport Adidas, aceeași marcă pe care o porți și tu. Solul fusese adus de curând, urma e cu siguranță recentă și pun pariu că dacă o să
comparăm pământul de pe tălpile adidașilor tăi cu cel din grădină…
VP - 55
— OK, am fost acolo, dar n-am făcut nimic, bine?
Helen a ridicat dintr-o sprânceană, dar n-a răspuns, urmărind cu interes limbajul corporal agitat al lui Berman.
— Ca să clarificăm, ai fost aseară acasă la Martha White, pe Belmont Road? a intervenit Charlie.
— Da, s-a auzit răspunsul mormăit.
— Și?
— Și nimic. Nu știu ce-a fost în capul meu de fapt, doar… doar voiam s-o sperii, să-și iasă puțin din minți. Am sărit gardul din spate, am intrat în grădină, dar când s-a aprins reflectorul, cred…
— Crezi?
— Nu, s-a aprins. S-a aprins lumina, așa că m-am gândit mai bine și m-am dus în treaba mea. Am fost tâmpit că m-am dus…
— Deci…, a început Helen, alegându-și cu grijă cuvintele. Beat, plin de resentimente, ai reușit să intri în grădina Marthei White, hotărât s-o terorizezi.
Și apoi ai avut brusc un moment de luciditate, de autocontrol, și te-ai retras în liniște?
— N-ai decât să crezi ce vrei, îți spun adevărul.
— Sunt uluită că poți să fii atât de precis, așa de sigur, când tu nu-ți aduci aminte unde ți-ai lăsat haina cu care erai îmbrăcat sau bijuteriile pe care le-ai furat…
— N-am furat nicio bijuterie…
— Sau toporul pe care-l aveai la tine. Spune-mi, de ce-ai ales să folosești toporul? Ca să exprimi ceva, s-o îngrozești pe victimă? Sau pe asta ai putut pune mâna fără să trezești bănuieli?
— Ce vrei să spui, femeie? Crezi că avem vreun topor atârnat prin casă? a ripostat Berman. Tata e contabil, pentru numele lui Dumnezeu, mama e profesoară, n-avem unelte de-astea…
— Dar tu ai lucrat de curând la un centru de colectare și reciclare de deșeuri de pe Alma Road, nu?
Berman a părut din nou descurajat, diversiunea luându-l prin surprindere.
După ce s-a uitat în notițe, Helen a continuat:
— N-ai rezistat decât trei săptămâni, ceea ce pare să fie un record. Unul dintre colegii mei a stat de vorbă mai devreme cu directorul, care-a zis că te-a dat pe ușă afară pentru că furai și luai de-acolo lucruri care nu-ți aparțineau.
— Nu vreți să-l credeți pe moșul ăla bețiv, a fost cu pata pusă pe mine din prima zi…
VP - 56
— Acuma, el zice că ți-ai petrecut cea mai mare parte a timpului dezmembrând mobilă și alte obiecte casnice, cu barosul, maiul, securea și așa mai departe. Unelte uzate, solide, numai bune. Ți-ar fi fost ușor să strecori una în haină la sfârșitul turei. Nu prea sunt camere acolo, e greu de dovedit că tu ai furat-o…
— Ce le-ai mai pus tu pe toate cap la cap! Împachetate frumos și cu fundiță!
— N-aș zice, încă mai avem de pus la punct câteva detalii minore, dar știu că
m-ai mințit de mai multe ori în timpul interogatoriului…
— Du-te dracu’…
— Mai știu și că ai avut un motiv, mijloace și ocazie. Ai recunoscut că ai avut acces la proprietatea lor, că dădeai vina pe Martha White pentru toată
nefericirea ta și că îi doreai răul. Nu poți să-mi povestești satisfăcător mișcările tale de azi-noapte, nici nu poți să dai socoteală pentru haina care lipsește și care trebuie să fi fost pătată cu sânge, după atacul brutal asupra femeii pe care-ai ajuns s-o detești. Dar…
Helen s-a oprit să-și tragă sufletul, apoi a continuat pe un ton mai blând:
— … știu că nu ești un om rău, Andrew. Nu ești un psihopat sau un ucigaș
