— Alo?

Vocea i-a răsunat din pereți, fără să capete niciun răspuns.

— Știu că ești aici, ce-ar fi să ieși să te văd la față?

În timp ce lansa provocarea, a trecut cu privirea peste mașinile din jur.

Trecuse deja o dată printre ele și nu găsise pe nimeni. Să fi pândit cineva pe sub mașini? Sigur nu, ar fi fost aproape imposibil să încapă dedesubt și nici n-ar prea fi avut condiții să pună la cale o ambuscadă. Și atunci, unde? Singurele posibile ascunzători erau în spatele unuia dintre stâlpii masivi de beton care sprijineau tavanul. Erau patru, iar Helen s-a dus spre cel mai apropiat. Era posibil să

pândești din spatele pilonilor, care ar fi putut ascunde o persoană când intrase și parcase. Dacă era cineva care o aștepta, cu siguranță acolo era.

Avansase rapid și era la doar câțiva metri de stâlp, s-a oprit să se pregătească. Și acum, în liniștea de mormânt, a auzit. Slab, dar ușor de recunoscut imediat, sunetul unei respirații. Avusese dreptate, era un intrus aici.

Cum să se apere cel mai bine? Orice element de surpriză dispăruse de-acum

– pentru ambele părți –, dar poate că dacă făcea ea prima mișcare, putea să

preia inițiativa. Și-a scos bastonul, l-a extins fără zgomot, apoi a făcut un pas înainte.

Brusc, intrusul a făcut un salt. Lui Helen i-a sărit inima când a văzut silueta întunecată țâșnind din ascunzătoare și s-a pregătit să respingă un atac, însă

potențialul agresor nu venea spre ea, ci se îndepărta, spre rampa de ieșire. Fără

să se gândească, a pornit după el. Se mișca atât de repede, disperat să treacă pe sub grilajul care cobora acum, însă Helen a sărit înainte și a întins mâna spre el.

Preț de o clipă, a crezut că l-a prins cu degetele înmănușate de brațul stâng, însă bărbatul s-a smucit disperat și a scăpat. Dezechilibrată, Helen s-a împleticit și a dat cu un genunchi de beton, după care s-a ridicat și a pornit mai departe.

Grilajul își continua coborârea constantă, dar nu exista nicio garanție că o să-i blocheze calea fugarului, așa că Helen a grăbit pasul. Silueta care încerca să fugă

era la doar câțiva metri de siguranța străzii, dar ea știa că-l poate prinde. Un VP - 67

placaj de rugby bine sincronizat l-ar doborî la pământ, unde era convinsă că-l poate neutraliza. Însă sincronizarea era totul – trebuia să se arunce exact la momentul potrivit – și s-a pregătit să sară.

A simțit-o înainte s-o vadă. O ușoară încetinire a pasului, mișcarea bruscă a umărului… apoi agresorul s-a întors spre ea. Simțind pericolul, Helen s-a smucit în spate, iar străfulgerarea lamei argintii lungi i-a trecut la nici trei centimetri de gât. S-a oprit și s-a pregătit pentru încă o lovitură, dar, spre groaza ei, atacatorul se răsucise înapoi și deja se rostogolea pe sub grilaj. Helen a reacționat, dar prea târziu, iar grilajul a ajuns jos înainte să poată trece și ea. S-a izbit în el, făcându-l pe agresor să-i arunce o privire rapidă înspăimântată. A văzut o fulgerare de păr deschis la culoare, o față nebărbierită transpirată, apoi intrusul a dispărut, gonind pe rampă.

Disperată, Helen a apăsat butonul de control manual, dar știa că e prea târziu. Grilajul era vechi și lent – atacatorul avea să fie departe când reușea ea să iasă pe rampă. A lovit în grilaj, vărsându-și frustrarea, dar strigătul ei chinuit nu i-a adus nicio ușurare. Avea nervii întinși, creierul parcă era în flăcări și tot trupul reacționa la constatarea zdrobitoare că Alex Blythe își punea în sfârșit în practică amenințarea.

Cineva – un asasin fără chip – pătrunsese în seara asta în blocul ei, pândind în locul ăsta întunecat, hotărât să-i înfigă cuțitul în spate. Ideea de a sângera de moarte pe podeaua asta rece, cu pete de ulei, a făcut-o să se cutremure și a fost cuprinsă de o senzație dezgustătoare de groază. Dintr-odată, toate precauțiile ei au părut fără speranță, sortite eșecului, pentru că nu știa cum ar fi putut spera să scape de atenția unui asasin hotărât și disperat. N-avea niciun rost să nege –

nu mai avea mult timp la dispoziție. O pândea moartea, așteptând momentul oportun să lovească.

Singura întrebare era când.

• Capitolul 35

A tras de mâner, dar ușa n-a cedat. Mulțumită, Emilia a plecat de la ușa din spate, s-a oprit să verifice fereastra de la bucătărie, după care s-a dus în salonaș.

Clema de prindere a ferestrei batante late nu era închisă bine, așa că a împins-o până la capăt, după care a blocat-o. Mai bine să fie prudentă și să nu-i pară rău mai încolo.

Ieșind din salon, și-a continuat turul, verificând ușa din față și apoi urcând la etaj. Era conștientă de ironia acestor controale, dar fiind singurul adult dintr-o VP - 68

gospodărie haotică și aglomerată, n-avea de gând să riște nimic. Totuși, i se părea amuzant când se gândea că peste tot în oraș, în seara asta, locatarii agitați urmau un ritual asemănător, dornici să țină departe forțele întunecate.

Iar dorința apăruse datorită cuvintelor ei. Articolele ei din Evening News își atinseseră cu siguranță ținta, pentru că pe contul de Twitter al ziarului se revărsaseră întrebări neliniștite și speculații înspăimântate și fuseseră anunțate zeci de situații despre siluete suspecte care pierdeau vremea prin zone rezidențiale. În mod normal împăcați cu lumea, oamenii din Southampton erau speriați în seara asta și vedeau ucigași în orice umbră.

Știrea avea să se tot întindă, era convinsă. Echipa lui Grace avea se pare pe cineva în custodie, dar chiar și dacă reușiseră să-l aresteze pe făptaș, impactul uciderii brutale a Marthei White avea să fie resimțit săptămâni la rând.

Conform sursei ei de la morgă, arma folosită fusese un topor – ceea ce Emilia avea de gând să dezvăluie mâine publicului. Asta o să pună gaz pe foc, ca și alte elemente ale acestei crime șocante – victima tânără, bogată și frumoasă, potențialul pericol pentru bebelușul adormit, frenezia atacului. Și cu toate astea, ce-i afecta cel mai mult pe localnici era ideea înspăimântătoare a invadării casei, a cuiva care-ți intra în casă în timp ce dormi. Orice idee de siguranță, de securitate și confort dispărea odată cu gândul la un bărbat cu mască de schi (de ce să eviți clișeele?) care pășește pe covor, însetat de violență

și vărsare de sânge. Era o imagine care, odată ce-ți intra în cap, era greu de scos, iar Emilia nu făcea excepție, în pofida detașării profesionale și a complicității la nașterea panicii. Îi iubea pe frații ei și era, în egală măsură, și frustrată de ei, dar cu siguranță nu voia să li se întâmple nimic rău. N-avea să-și asume niciun risc atâta vreme cât se afla în libertate un nebun înarmat cu un topor.

Când a ajuns pe palierul de sus, a încercat ultima fereastră, apoi a coborât din nou în dormitorul ei. A întredeschis ușa și l-a văzut pe Sam, sprijinit de perne în patul ei, goliciunea lui fiind acoperită de pilota ei voluminoasă. Părea relaxat, fericit și cât se poate de treaz, ceea ce a mulțumit-o peste poate, fiindcă era gata pentru runda a doua. Și dacă te puteai lua după prima repriză de amor, o mai aștepta o grămadă de distracție. Emilia și-a zâmbit și a intrat în cameră, închizând ușa și lăsând în urmă întunericul.

VP - 69

ZIUA A TREIA

• Capitolul 36

Bricheta i-a scăpărat în mână, apoi s-a trezit la viață o flacără viguroasă, care a jucat în briza rece. Japhet Wilson s-a aplecat și și-a aprins țigara, simțind pe obraz căldura focului. Preț de o clipă, a zăbovit și s-a bucurat de senzație –

flacăra era singura sursă de căldură și lumină în dimineața geroasă de ianuarie.

Era una dintre diminețile alea mohorâte de iarnă care sleiesc sufletul –

cenușie, de rău augur și lipsită de viață. Se luptase mult cu el să se dea jos din pat, s-o lase acasă pe logodnica lui dragă, dar îl chema datoria, deci de-asta se afla acum pe podul Cobden, înconjurat de polițiști în uniformă și echipa de căutare bine echipată. Așteptau doar semnalul de pornire de la detectivul-inspector Grace, ceea ce-i permitea lui Wilson câteva minute în care să se bucure de o țigară impertinentă. Îi jurase lui Juliet că se lăsase deja – și chiar încerca să limiteze numărul la doar câteva pe zi –, dar în realitate dependența lui de nicotină era prea puternică, rezultatul prea multor ture începute în zori și al zilelor nesfârșite în care aștepta, aștepta și tot aștepta să se întâmple ceva.

Era jenat de înșelătorie, de stratagemă, dar nu era încă pregătit să se lase complet, și de-asta avea întotdeauna un pachet în torpedoul mașinii, ascuns discret după o lanternă.

— Îmi dai și mie una?

S-a întors brusc, iritat că a fost surprins de apropierea șefei. Helen Grace era practic lipită de el, apăruse ca prin minune din ceața care plutea pe râul Itchen.

— Sigur, șefa.

În graba lui, a bâjbâit cu pachetul, stingherit și neîndemânatic. Se aștepta s-o vadă pe Grace zâmbind la stângăcia lui, dar în dimineața asta chipul ei rămânea curios de inexpresiv.

— Uite aici!

Ea a luat țigara și a acceptat focul pe care i l-a oferit, după care a tras adânc în piept. Apoi s-a întors dinspre el și a expirat fumul îndelung, aruncând priviri spre ceilalți polițiști. Wilson a aruncat țigara pe jos și a stins-o, dar a rămas tăcut, în așteptarea ordinelor. Totuși, spre surprinderea lui, Grace n-a zis nimic VP - 70

și a rămas cu ochii la mulțimea adunată. Tăcerea stăruia – de fapt, chiar se întindea –, iar Wilson s-a simțit până la urmă obligat să vorbească.

— Avem o echipă la casa familiei White și cred că și aici suntem gata de treabă.

Tot nimic din partea lui Grace.

— Oamenii sunt echipați și încălțați corespunzător. Ne gândeam să începem pe malul de est și să ne îndreptăm spre sud, pentru că albia canalului e mai umbrită acolo, un posibil loc mai bun de aruncat lucrurile nedorite. Dacă nu găsim nimic, o să încercăm spre nord, după care o să trecem pe malul de vest.