— Atunci du-te acasă, a îndemnat-o Helen cu căldură, fără să insiste. Mâine începem la 7…

Cu o grimasă, Charlie și-a luat geanta și a plecat. Helen a urmărit-o mai îngrijorată ca oricând. Era ceva în neregulă, era evident, dar nu-și dădea seama ce. Sperase că după plecarea lui Hudson și revenirea lui Charlie la lucru, lucrurile or să intre iar în ritm, că departamentul o să fie o unitate fericită și funcțională.

Și deși moralul se îmbunătățise, Charlie nu mai era ca pe vremuri, când ea și Helen erau ca două surori, în plan profesional și personal, făcându-și treaba pe străzi ziua și confesându-se una alteia seara. Helen era nașa celor două fete adorabile ale lui Charlie și petrecuse multe seri fericite acasă la ei, inclusiv VP - 63

câteva Crăciunuri memorabile. Atunci, Charlie era caldă, afectuoasă, deschisă și onestă. Dar nu și acum.

Să fi fost vreo problemă acasă? Ceva cu copiii? Sau problema era între zidurile de la Southampton Central? Data trecută, Charlie se întorsese din concediul de maternitate ușurată și plină de zel – era un polițist care-și iubea meseria și considera că e chemarea ei. Dar energia, entuziasmul ei se mistuiseră

în ultima vreme, iar Helen se întreba dacă nu cumva de data asta regreta că s-a întors. Să se fi săturat să muncească în timp ce trebuia să aibă grijă și de copii, să fie nevoită permanent să facă echilibristică? Sau jobul o necăjea? Să fie obosită de caruselul nesfârșit de violență, criminalitate și groază? Era un gând care o deprima profund pe Helen. Ce s-ar face dacă stânca ei, sprijinul ei din ultimii zece ani hotăra că i-a ajuns? Să se fi gândit oare Charlie să-și dea demisia? Sau era ea paranoică și-și lăsa imaginația s-o ia razna?

Helen era pierdută în gândurile ei neliniștitoare când un bâzâit a făcut-o să

ridice privirea. A văzut telefonul vibrând pe birou și l-a luat în mână.

— Meredith, cu ce pot să te-ajut?

— Scuze că deranjez atât de târziu, i-a răspuns legistul-șef. Dar m-am gândit că vrei să auzi ceva.

— Spune, a îndemnat-o Helen intrigată.

— Păi, am făcut niște teste pe suzeta luată din camera copilului și avem o amprentă utilă pe ea.

— Și?

— Și e a lui Andrew Berman.

Helen n-a răspuns, dar pe chip i s-a întins un zâmbet. În pofida negărilor, în pofida insistenței lui că n-a pus niciodată piciorul acasă la Martha White, aveau acum o dovadă certă că nu era așa.

I-a mulțumit lui Meredith, a închis telefonul, și-a luat cheile și a luat-o spre ușă. Fusese o zi grea, dar în ultima clipă situația se îmbunătățea, ceea ce se vedea în pasul sprinten al lui Helen când a stins luminile și a pornit pe coridor.

• Capitolul 33

Charlie s-a oprit pe alee când s-a apropiat de ușa din față. Pe jumătate îi fusese groază, pe jumătate abia așteptase momentul ăsta.

Trebuise să plece de-acasă cu noaptea-n cap, așa că nu schimbase decât câteva vorbe cu copiii și încă și mai puține cu Steve. Și deși abia aștepta să le vadă pe fete, partenerul ei, dragostea vieții ei, era cel cu care-și dorea să-și VP - 64

petreacă seara. Erau ca soarele și luna în ultima vreme, cu vieți care aveau orare diferite, și ca urmare comunicarea era redusă, iar distanța dintre ei era tot mai mare, sau cel puțin așa i se părea lui Charlie. Spera și credea că Steve nu e genul care să calce strâmb, dar două dintre prietenele ei apropiate aveau de-a face cu urmările unor relații complicate și, sincer, cât de bine poți ajunge să cunoști altă

ființă omenească?

Când a băgat cheia în broască, s-a hotărât să fie optimistă, fericită și comunicativă în seara asta. Să încerce să-și alunge îndoielile și temerile și să

petreacă o seară plăcută și relaxată cu Steve. Poate doar de asta aveau nevoie.

Un pahar de vin, leneveală pe canapea, o discuție sănătoasă. N-avea să-l acuze, n-o să-l judece, dar o să-l întrebe totuși despre serviciu, să afle de ce rămânea până târziu la garaj, și astfel să-și liniștească spaimele.

Cine știe, poate că dacă fetele erau adormite, puteau să se ducă și ei la culcare devreme. Trecuse o veșnicie de când nu-l mai dusese în pat și-i lipsea atingerea lui.

Ușa s-a deschis și Charlie a intrat. A lăsat în urmă întunericul și a simțit brusc cum i se ridică moralul. În căsuța lor era cald și plăcut, iar din bucătărie îi ieșea în întâmpinare o aromă înviorătoare de lasagna. Brusc, s-a simțit ca o proastă că

dramatizase așa de tare lucrurile, când nu era nimic concret în neregulă. Nu era momentul să-și închipuie probleme, acum era momentul pentru paste, Barolo și un pic de pauză. Era încurajator că era liniște în casă și spera că fetele dormeau adânc la etaj.

A intrat zâmbind în bucătărie și și-a atârnat geanta pe un scaun. Dar chiar atunci i-a stat inima. Lângă chiuvetă, cu mâinile până la coate în vase, era mama lui Steve, Pam. Femeia, care avea peste 70 de ani, s-a întors și i-a zâmbit larg nurorii ei.

— Bună, Charlene. Cum ți-a mers azi?

— Bine, mersi, a răspuns ea sec. Unde-i Steve?

— Ah, a trebuit să stea iar târziu la muncă, m-a rugat pe mine să mă ocup de copii. Nu-ți face griji, fetele au fost minunate. Au mâncat, le-am făcut baie și acum dorm ca niște îngerași. Serios, nu puteau fi mai drăgălașe de-atât.

A spus-o ca și cum ar fi fost convinsă că o s-o umple pe Charlie de mândrie, fericire, chiar și recunoștință. Dar în realitate, ei nu-i venea decât să plângă.

VP - 65

• Capitolul 34

Helen gonea pe drum, relaxată, mulțumită și simțind că situația este sub control. În lumea ei, erau foarte puține victorii ușoare, puține cazuri clare, însă

în seara asta se simțea încrezătoare și liniștită, sperând că Marthei White i se va face în curând dreptate. În mod normal, se grăbea spre casă, dornică să ajungă

în refugiul ei, dar în seara asta era hotărâtă să nu fugă speriată, să se bucure de peisajul și sunetele nopții, ținând totuși un ochi vigilent asupra celor din jur.

Putea să rămână alertă și vigilentă fără să plece de la premisa că orice mașină

care trecea și orice pieton care zăbovea era pus pe rele.

A redus viteza la sub 50 de kilometri pe oră și a admirat peisajul de noapte al Southamptonului. Un grup de suporteri exuberanți încerca să se urce pe un felinar, doi adolescenți îmbătați de dragoste ocolindu-i și grăbindu-se în josul străzii. Ceva mai departe, câțiva oameni alergau, alții își plimbau câinii și mai era și nelipsitul hipster pe scuter electric. I s-a părut că a depistat o privire admirativă când tânărul i-a văzut motocicleta, dar n-a stat să se lămurească.

Astă-seară voia să privească înainte, nu înapoi.

După cinci minute, intra pe strada unde se afla blocul ei, deja gândindu-se la seara relaxantă care o aștepta.

Poate un pic de yoga ca să se detensioneze, niște curry thailandez făcut în casă și apoi plăcerea ei vinovată – câteva episoade de Brooklyn Nine-Nine. Știa că era tâmpit, dar era cât se poate de fericită când se așeza pe canapea și lăsa râsetele să treacă peste ea.

S-a apropiat de rampa parcării, a întors motocicleta și a început să coboare.

Chiar atunci, grilajul de oțel care bloca accesul spre parcarea subterană s-a trezit la viață, simțind-o că se apropie. Cu o ușurință exersată, s-a strecurat pe sub el, aproape atingând cu casca marginea grilajului. A tras pe locul ei rezervat, a oprit motorul și a scos cricul, după care a coborât repede și și-a pus casca sub șa. Relaxată și mulțumită, a traversat cu pas grăbit parcarea și s-a îndreptat spre scări, nerăbdătoare să ajungă în refugiul apartamentului ei.

În parcare era o liniște de mormânt, sfâșiată doar de bâzâitul benzii de lumini. De obicei, liniștea asta lipsită de viață i se părea deprimantă – cumva emblematică pentru existența ei izolată, uneori chiar singuratică –, dar în ultima vreme nemișcarea și siguranța pe care le promitea i se păreau mângâietoare.

Însă în seara asta era ceva diferit. Nu putea spune exact ce, dar în timp ce mergea pe podeaua murdară spre casa scării, nu încăpea îndoială că atmosfera VP - 66

părea… ciudată. Avea un nod în stomac și nu putea scăpa de senzația sâcâitoare că nu era singură, că s-ar putea să fie chiar urmărită.

A încetinit pasul și a cercetat subsolul, căutând un potențial agresor.

Prudentă, a trecut de la o mașină la alta, aruncând priviri neliniștite printre ele, dar nu pândea nimeni. Oare pericolul era doar rodul imaginației ei? Se lăsa copleșită de teamă? Era tentată să se arunce spre scară, să fugă de anxietate și paranoia, dar rămânea încremenită locului, încercând să vadă prin umbrele din parcarea întunecoasă. Instinctul îi spunea că e ceva în neregulă, că mai există o prezență aici, rău-voitoare și amenințătoare.