— Dacă n-am dreptate, spune-mi unde e haina. Spune-mi de ce te plimbai în cea mai rece noapte a anului îmbrăcat doar cu un tricou. Sunt curioasă. De ce să
arunci haina aia călduroasă? Să fi fost pentru că avea sângele Marthei White pe ea?
Berman era agitat; se prinsese strâns de marginea mesei.
— Le-ai pus tu pe toate cap la cap, nu? Eu sunt omul rău și ea e îngerul, a șuierat el.
— N-am spus asta.
— Ești ca javrele alea din comisie, care stau acolo, mă judecă, mă
desconsideră, mă prezintă ca pe un agresor, un scandalagiu, un nenorocit de hărțuitor, pentru numele lui Dumnezeu. Îmi distrug cariera. Și pentru ce? Pentru niște sentimente rănite? O femeie în stare de negare? Păi, ascultați la mine, lesbiene nenorocite ce sunteți! N-aveți decât să spuneți ce vreți, să faceți ce vreți, dar n-o să-mi puneți mie asta în cârcă.
S-a uitat în ochii lui Helen și a încheiat:
— N-am făcut-o eu.
• Capitolul 28
Era fascinant s-o urmărească în acțiune, dar nu-i făcea niciun fel de plăcere.
De fapt, tot ce era legat de Helen Grace îi crea un disconfort profund.
Comisarul-șef Alan Peters stătea în spatele geamului-oglindă, urmărind interogatoriul. Suspectul părea vraiște și era în mod clar tulburat de întrebările insistente, care încercau să obțină dovezi, dar privirea nu părea să-i zăbovească
deloc asupra lui – toată atenția îi era îndreptată spre anchetatorul principal.
Dintotdeauna fusese așa – Helen Grace avea ceva care te obliga să-i acorzi atenție. Peters își dădea seama acum că era în ADN-ul ei – dorința să fie în miezul lucrurilor, să orchestreze evenimente, să controleze scenariul, să se VP - 53
asigure că ea era cea aflată în prim-plan. La început, Peters fusese dispus să
accepte. Deși îl iritau distincțiile și paginile de ziar nesfârșite acordate lui Grace, nu putea contesta că obținea rezultate. Totuși, în ultima vreme, era tot mai neliniștit de egocentrismul său, de dorința de a fi eroină, și-și dădea seama că
de fapt comportamentul ei era patologic – și de aici veneau nenumăratele încălcările ale regulamentelor și asumarea riscurilor, ceea ce nu-i punea în pericol doar viața sa, ci și a colegilor ei, ca să nu mai vorbim de buna reputație a secției.
Încă de când îi trecuse asta prin cap, Peters nu mai fusese în stare să se gândească la altceva. Helen Grace era cel mai decorat polițist din Secția de Investigații Criminale din istoria secției, dar era și cea mai mare vulnerabilitate și fusese sancționată oficial de multe ori pentru comportamentul indisciplinat și impulsiv, ceea ce însemnase, de-a lungul anilor, și bani, și vieți pierdute.
Conștiința ei părea insensibilă la aceste pete pe reputația ei, la sângele pe care-l avea pe mâini, însă Peters nu era așa de indiferent. Știa ce spun alți ofițeri superiori despre Southampton Central, că era o secție scăpată de sub control, condusă de un renegat, că Grace, nu el, se afla la comandă. Ideea îi făcea sângele să clocotească, nu în ultimul rând pentru că era și ceva adevăr în zeflemelele lor.
Crescuse prea mare – din toate punctele de vedere. Prea puternică, prea răsfățată, prea convinsă de propriile păreri, conducând Departamentul Cazuri Majore ca pe un fief personal. N-avea o părere bună despre el, deși intra în joc, bineînțeles, făcea reverențe când era necesar, dar el știa că se strâmba la încercările lui de a-i controla puterea și influența. Probabil că situația asta, războiul ăsta rece ar fi putut continua la nesfârșit, dar evenimentele recente exacerbaseră situația și măriseră semnificativ miza.
Orice-ar fi spus ea, Grace avea probleme. Alex Blythe o marcase, iar polițista veterană era mai secretoasă, mai reținută și mai paranoică decât oricând.
Nimeni nu mai părea capabil să se apropie de ea, nici măcar vechea ei tovarășă
de arme, detectivul-sergent Brooks, și deși Grace încerca să se poarte ca și cum totul era normal, Peters știa că e ceva foarte în neregulă.
Regreta acum că o păsuise după aventura ei clandestină și dezastruoasă cu Joseph Hudson, la încheierea cazului Blythe. I-ar fi putut lua capul atunci, dar ușurarea colectivă fusese atât de mare când puseseră capăt seriei de crime, că
hotărâse să nu meargă mai departe.
Îi dăduse în schimb un avertisment sever, anunțând că orice greșeală va duce la suspendare sau mai rău, însă zilele astea avertismentul i se părea slab, o capitulare în fața reputației și popularității ei mai mari. Acum, cu altă anchetă
VP - 54
majoră în desfășurare, era prea târziu să mai facă ceva. Doamne, cum își mai regreta lașitatea, indecizia! Da, se purta ca și cum totul ar fi normal, îndeplinindu-și sarcinile eficient și profesionist, dar gândurile îi fugeau tot timpul la ea, convins că data viitoare când o s-o dea în bară – pentru că sigur o s-o dea în bară – o să-l tragă și pe el la fund.
Privind-o prin geam, Peters a fost din nou izbit de lipsa ei de remușcări, de ferocitatea ei, de concentrarea de care dădea dovadă. Pentru ea, nu exista cale de mijloc; nu exista decât moartea sau gloria. Alții ar fi considerat că e captivant
– echipa ei o venera pe această războinică rănită în războaie –, dar pentru el mirosea a pericol, a amenințare iminentă. Pentru că un singur lucru nu putea fi negat. Fie că era vorba de viața ei personală, fie de cea profesională, atunci când pornea într-o direcție, când era deplin angajată, de obicei urma măcelul.
• Capitolul 29
— Când o să-ți intre în capul ăla tare că eu sunt nevinovatul aici?
Andrew Berman îi aruncase cuvintele lui Helen, împroșcând salivă.
— Deși ai supus-o pe Martha White unei campanii de hărțuire care a durat aproape doi ani. I-ai făcut viața un iad, a ripostat ea.
— Ah, sigur, chiar suferea, cu casa aia mare, cu soțul bogat…
— Ai acostat-o lângă un grup de mame cu copii, pentru numele lui Dumnezeu. Ai speriat-o de moarte. Ai urmărit-o de la serviciu, ai apărut acasă la ea.
— Ea a început, nu eu. Ea s-a dat la mine…
— Dar tu ai terminat, nu? Cum ai zis mai devreme…
— Nu-mi suci cuvintele.
