și vărsare de sânge. Era o imagine care, odată ce-ți intra în cap, era greu de scos, iar Emilia nu făcea excepție, în pofida detașării profesionale și a complicității la nașterea panicii. Îi iubea pe frații ei și era, în egală măsură, și frustrată de ei, dar cu siguranță nu voia să li se întâmple nimic rău. N-avea să-și asume niciun risc atâta vreme cât se afla în libertate un nebun înarmat cu un topor.
Când a ajuns pe palierul de sus, a încercat ultima fereastră, apoi a coborât din nou în dormitorul ei. A întredeschis ușa și l-a văzut pe Sam, sprijinit de perne în patul ei, goliciunea lui fiind acoperită de pilota ei voluminoasă. Părea relaxat, fericit și cât se poate de treaz, ceea ce a mulțumit-o peste poate, fiindcă era gata pentru runda a doua. Și dacă te puteai lua după prima repriză de amor, o mai aștepta o grămadă de distracție. Emilia și-a zâmbit și a intrat în cameră, închizând ușa și lăsând în urmă întunericul.
VP - 69
ZIUA A TREIA
• Capitolul 36
Bricheta i-a scăpărat în mână, apoi s-a trezit la viață o flacără viguroasă, care a jucat în briza rece. Japhet Wilson s-a aplecat și și-a aprins țigara, simțind pe obraz căldura focului. Preț de o clipă, a zăbovit și s-a bucurat de senzație –
flacăra era singura sursă de căldură și lumină în dimineața geroasă de ianuarie.
Era una dintre diminețile alea mohorâte de iarnă care sleiesc sufletul –
cenușie, de rău augur și lipsită de viață. Se luptase mult cu el să se dea jos din pat, s-o lase acasă pe logodnica lui dragă, dar îl chema datoria, deci de-asta se afla acum pe podul Cobden, înconjurat de polițiști în uniformă și echipa de căutare bine echipată. Așteptau doar semnalul de pornire de la detectivul-inspector Grace, ceea ce-i permitea lui Wilson câteva minute în care să se bucure de o țigară impertinentă. Îi jurase lui Juliet că se lăsase deja – și chiar încerca să limiteze numărul la doar câteva pe zi –, dar în realitate dependența lui de nicotină era prea puternică, rezultatul prea multor ture începute în zori și al zilelor nesfârșite în care aștepta, aștepta și tot aștepta să se întâmple ceva.
Era jenat de înșelătorie, de stratagemă, dar nu era încă pregătit să se lase complet, și de-asta avea întotdeauna un pachet în torpedoul mașinii, ascuns discret după o lanternă.
— Îmi dai și mie una?
S-a întors brusc, iritat că a fost surprins de apropierea șefei. Helen Grace era practic lipită de el, apăruse ca prin minune din ceața care plutea pe râul Itchen.
— Sigur, șefa.
În graba lui, a bâjbâit cu pachetul, stingherit și neîndemânatic. Se aștepta s-o vadă pe Grace zâmbind la stângăcia lui, dar în dimineața asta chipul ei rămânea curios de inexpresiv.
— Uite aici!
Ea a luat țigara și a acceptat focul pe care i l-a oferit, după care a tras adânc în piept. Apoi s-a întors dinspre el și a expirat fumul îndelung, aruncând priviri spre ceilalți polițiști. Wilson a aruncat țigara pe jos și a stins-o, dar a rămas tăcut, în așteptarea ordinelor. Totuși, spre surprinderea lui, Grace n-a zis nimic VP - 70
și a rămas cu ochii la mulțimea adunată. Tăcerea stăruia – de fapt, chiar se întindea –, iar Wilson s-a simțit până la urmă obligat să vorbească.
— Avem o echipă la casa familiei White și cred că și aici suntem gata de treabă.
Tot nimic din partea lui Grace.
— Oamenii sunt echipați și încălțați corespunzător. Ne gândeam să începem pe malul de est și să ne îndreptăm spre sud, pentru că albia canalului e mai umbrită acolo, un posibil loc mai bun de aruncat lucrurile nedorite. Dacă nu găsim nimic, o să încercăm spre nord, după care o să trecem pe malul de vest.
Echipajul de scafandri ajunge într-o oră. O să intre în apă imediat ce ajung și o să urmeze un tipar de căutare similar cu cel al echipei principale…
Wilson își dorea să pară profesionist, hotărât, un polițist dispus și bucuros să-și asume responsabilitatea. Era de fapt jalnic cât de dornic era s-o impresioneze, ce agitat se simțea în preajma legendarei Grace, și totuși nu se putea abține. Era o mișcare importantă pentru el, o treaptă spre lucruri mai mărețe poate și-și dorea cu disperare respectul și sprijinul ei. Dar, spre dezamăgirea lui, aproape că părea să nu-l fi auzit.
— Vreau polițiști comunitari pe pod și pe ambele maluri, te rog, a spus ea încet, întorcându-se spre el. Să oprească pe oricine ar fi putut fi în zonă în noaptea aia.
— Bineînțeles, mă ocup imediat.
Grace a încuviințat și s-a îndepărtat, apoi s-a oprit și s-a întors din nou spre el.
— Tu ești OK? Te integrezi bine?
Întrebarea l-a luat prin surprindere și o clipă n-a știut ce să spună.
— Ăă, da, sigur. Îmi place la nebunie.
A murit în tăcere pe dinăuntru, exuberanța școlărească a entuziasmului fiind total nepotrivită cu lumina bolnăvicioasă a zorilor și cu cazul brutal pe care-l anchetau. Aproape că se aștepta s-o vadă râzând de el sau măcar zâmbind sardonic, dar ea n-a făcut decât să dea absent din cap, ca și cum răspunsul lui era exact cel așteptat.
— E bine. Ține-o tot așa…
I-a aruncat o privire scurtă, apoi s-a grăbit spre motocicletă, cufundată în gânduri. Wilson rămăsese încremenit, nedumerit de scurta discuție. Știa că șefa lui avea multe pe cap, după încheierea cazului Blythe, dar în ultima vreme părea să fi avut un nou puseu de energie și hotărâre, probabil rezultatul câtorva anchete de succes. Însă azi părea dezorientată, distrasă și nefericită. Se VP - 71
întâmplase oare ceva? Și dacă da, o să ajungă să afle despre ce era vorba? Sau o să rămână veșnic pe dinafară, trăgând cu ochiul înăuntru?
Riscase mult când venise aici, lăsând un post cât se poate de bun la Londra și târând-o pe Juliet departe de familia ei ca să se stabilească într-un oraș nou –
acum se ruga să fi făcut alegerea bună. Pe hârtie, părea să nu încapă nicio îndoială, o ocazie să lucreze în Departamentul Cazuri Majore cu cele mai mari succese din țară, să învețe de la un comandant faimos, dar acum nu mai era chiar sigur. Grace era o legendă vie – neînfricată, invincibilă, o forță a naturii –, însă azi părea să fie doar o umbră, tristă, tulburată, mina ei palidă potrivindu-se perfect cu vremea fără viață.
În realitate, nu mai văzuse niciodată pe cineva care să pară atât de bântuit ca Helen Grace azi.
• Capitolul 37
Nicholas Martin se uita plin de dispreț la oglinda din baie, dezgustat de figura din fața lui. Se disprețuia de multă vreme, dar azi sila atinsese un nou nivel.
Cândva, fusese o prezență impunătoare – un profesor chipeș, carismatic –, dar nu mai era cazul. Bărbatul pe care-l vedea era o caricatură a celui care fusese odată.
S-a scărpinat pe bărbia nerasă și a dat drumul la robinet. A luat în mâini apă
fierbinte și și-a aruncat-o pe față, savurând șocul resimțit de corp, viața și energia pe care i le aducea durerea. Și-a întins spumă în barbă și a luat apoi în mână briciul. Însă lama îi tremura în mână, în ritmul panicii. Brusc s-a întors în locul ăla, cu Helen Grace pe urmele lui pe betonul neiertător, cu sunetul pașilor bubuindu-i în urechi. Nu se gândise la nimic altceva în cursul nopții lungi fără
