— Și haina? a insistat Helen. A luat-o cu el?

— Nu. A plecat fără ea, deși era ger de crăpau pietrele. L-am strigat, dar nu m-a mai auzit.

— Și unde-i acum?

— Am luat-o de-acolo, în caz că se întoarce. E încă în cabină, dacă vreți să

aruncați o privire la ea.

Lui Helen i-a stat inima, dar a continuat.

— Și la ce oră se întâmpla asta? Exact, te rog…

— Cum am zis, a apărut pe la ora 22.

— Ești absolut sigur? E foarte important.

— Da, clar, am auzit clopotele de la St Stephen.

— Și a stat pe pod…?

— Cel puțin jumătate de oră. Probabil că a plecat pe la 22:35 sau 22:40.

Destul de repede după asta i-am dat un mesaj șefului și l-am întrebat ce-ar trebui să fac. Pot să vă arăt mesajul, dacă vreți…

Helen a încuviințat, însă era deja cu mintea în altă parte. Fusese convinsă că

l-au găsit pe autorul crimei brutale, dar pe măsură ce martorul continua să

povestească și căuta fericit prin telefon, un lucru devenise cât se poate de limpede.

Andrew Berman nu avea cum s-o fi omorât pe Martha White.

• Capitolul 43

— Ești sigură că nu-i el?

Comisarul-șef Peters nu făcea nicio încercare să-și ascundă nici surpriza, nici neplăcerea. Cu toate astea, Helen refuza să-și mute privirea, refuza să se lase intimidată.

— Pe cât de sigură pot să fiu în stadiul ăsta. După cronologia pe care-o avem e imposibil și am și recuperat haina pe care-o purta Berman în noaptea aia. Nu e nicio urmă de sânge pe ea, nici alte dovezi criminalistice evidente care să facă

legătura dintre el și locul crimei.

— Și amprenta de pe suzetă?

VP - 83

— Are o explicație pentru ea și corespunde cu ce știm despre interacțiunile lui cu victima în perioada de dinaintea morții ei.

— Și atunci cu ce rămânem? O urmă parțială de încălțăminte pe care pare să

o poată explica…

— Da, cam atât, a recunoscut Helen, încasând lovitura. Cred că Berman a fost acolo în noaptea crimei, dar instinctul îmi spune că nu minte. S-a dus acasă la ea, s-a gândit mai bine, după care s-a îndreptat spre Bitterne Park. Tot ce știm despre noaptea aia sugerează că era foarte deprimat și mărturia lui Harry Coulter susține varianta asta – cred că Berman avea gânduri potențial sinucigașe și era mai interesat să-și ia propria viață decât pe-a Marthei White.

Peters a expirat teatral și s-a dus spre geam. Preț de o clipă, în birou s-a lăsat o tăcere apăsătoare, până când a vorbit, într-un târziu:

— Deci n-am avansat deloc.

— N-aș spune asta, dar e adevărat că trebuie să reevaluăm dovezile, lista de suspecți…

— Ai de gând să anunți tu presa sau trebuie să le spun eu? a întrerupt-o Peters abrupt. Deja ne fac praf pe tema asta. Garanita a convins jumătate de oraș că există un psihopat în libertate.

— Mă ocup eu de ea.

— Mi-aș dori foarte tare. Pentru că zici că am ajuns de râsul lumii.

Când folosea pluralul, se referea la el.

— Sunt convinsă că o să facem progrese concrete în scurt timp, l-a liniștit Helen. E o crimă foarte neobișnuită și sunt convi…

— Ești în stare, Helen?

Întrebarea era atât de neașteptată și de scandaloasă, că o clipă nici n-a știut cum să reacționeze.

— Pentru că dacă ai vreo îndoială că ai capacitatea să rezolvi problema, aș

prefera să-mi spui acum.

— Sunt bine, domnule. Mai bine ca oricând.

— Ar fi întru totul de înțeles să te simți împovărată, distrasă, hărțuită chiar de evenimentele din ultimele câteva luni…

— Dacă vă referiți la Alex Blythe, pot să mă descurc, a contrat Helen, părând mai sigură decât era în realitate. M-am confruntat și cu lucruri mai rele.

— Dar dacă ai așa ceva care-ți atârnă asupra capului, n-are cum să nu-ți submineze moralul, energia, hotărârea. Așa că dacă simți nevoia să te dai deoparte, fie și numai temporar…

— Nu este necesar.

— Poate chiar să ceri ajutor profesional.

VP - 84

— Am spus că sunt în regulă.

Voia să pară hotărâtă și să dea impresia că deține controlul, dar în tonul ei se simțea o asprime, o aciditate pe care Peters n-avea cum să n-o observe.

— Echipa lucrează bine, acum avem o unitate bună, facem progrese.