― Te înţeleg, îi răspunse Scrooge, şi aş face-o dacă aş putea. Dar nu am puterea asta, duhule, n-o am.
Păru că-l priveşte din nou.
― Dacă există vreo persoană în oraş căreia moartea acestui om i-a stârnit vreun sentiment, spuse Scrooge cuprins de chinuri, arată-mi această persoană, duhule, te implor!
Stafia îşi întinse o clipă mantia întunecată în faţa lui, ca o aripă, apoi, retrăgând-o, dezvălui o odaie, la lumina zilei, în care se aflau o mamă şi copilul ei.
Ea aştepta pe cineva, nerăbdătoare şi neliniştită, căci se plimba încoace şi-ncolo prin odaie, tresărea la orice zgomot, se uita pe fereastră, privea spre ceas, încerca zadarnic să coasă şi suporta cu greu glasurile copiilor care se jucau.
În sfârşit, auzi mult aşteptata bătaie în uşă. Se grăbi într-acolo şi îşi întâmpină
soţul, un bărbat cu chipul abătut şi măcinat de griji, deşi era tânăr. In clipa aceea, faţa-i căpătă o expresie ciudată: un fel de bucurie profundă de care se ruşina şi pe care încerca s-o înăbuşe.
Se aşeză să mănânce ceea ce fusese adunat pentru el, lângă foc, şi când ea îl întrebă cu glas stins ce veşti îi aduce (ceea ce se întâmplă abia după o tăcere prelungită), el părea că se codeşte să răspundă.
― Sunt bune sau proaste? spuse ea ca să-l ajute.
― Proaste, răspunse el.
― Am rămas fără nici un ban?
― Nu. Incă mai sunt speranţe, Caroline.
― Numai dacă se-ndură el, spuse ea mirată, doar aşa! Nici o speranţă nu e pierdută dacă s-a petrecut un asemenea miracol.
― Nu mai poate acum, spuse soţul ei. A murit.
Femeia era o făptură blândă şi răbdătoare, dacă faţa ei spunea adevărul, dar în sufletul său, era recunoscătoare pentru această veste şi o spuse cu glas tare, împletindu-şi degetele, în clipa următoare, îşi ceru iertare şi îi păru rău, dar mai întâi îi tresărise inima.
― Ceea ce mi-a spus femeia aceea pe jumătate beată, ieri seară, când am încercat să mă duc la el, ca să obţin o amânare de o săptămână, şi ceea ce am crezut că e doar un pretext ca să nu mă primească s-a dovedit a fi adevărat. Nu era doar foarte bolnav, atunci, era pe moarte.
― Cine va prelua datoria noastră?
― Nu ştiu. Dar până atunci vom face rost de bani, şi chiar dacă nu vom izbuti, am avea într-adevăr mare ghinion dacă urmaşul lui va fi un creditor la fel de nemilos. Putem dormi cu inimile mai uşoare în noaptea asta, Caroline!
Da. Oricât s-ar fi înduioşat, nu puteau tăgădui că îşi simţeau inimile mai uşoare. Feţele copiilor, tăcute şi adunate ciorchine în jurul lor ca să audă ceea ce înţelegeau prea puţin, erau mai luminoase şi, datorită morţii acelui om, familia era mai fericită. Singurul sentiment provocat de acest eveniment, pe care a putut să i-l arate fantoma, era un sentiment de bucurie.
― Vreau să văd şi puţină duioşie faţă de un mort, spuse Scrooge, căci altminteri, duhule, odaia întunecată pe care tocmai am părăsit-o mă va urmări veşnic.
Fantoma îl călăuzi pe mai multe străzi bătute deseori de el, şi, în timp ce mergeau, Scrooge se uita în toate părţile în căutarea lui însuşi, dar nu se zărea nicăieri. Intrară în casa sărmanului Bob Cratchit, în locuinţa pe care o mai vizitase, şi găsiră mama şi copiii aşezaţi în jurul focului.
Era linişte. O linişte desăvârşită. Micuţii şi gălăgioşii Cratchiţi şedeau neclintiţi ca nişte statui într-un colţ, cu privirile ridicate spre Peter, care avea în faţa lui o carte. Mama şi fiicele se îndeletniceau cu cusutul. Dar tare tăcuţi mai erau!
― „Şi el luă copilul şi-l aşeză în mijlocul lor”.
Unde mai auzise Scrooge acele cuvinte? Nu le visase. Probabil că băiatul le citea când el şi duhul le trecuseră pragul casei. De ce nu continua?
Mama îşi puse lucrul pe masă şi îşi duse mâna la faţă.
― Mă supără la ochi negrul, spuse ea. Negrul? Ah, sărmanul Tim Degeţel!
― Acum văd mai bine, spuse nevasta lui Cratchit. Imi slăbeşte vederea la lumina lumânării şi nu trebuie să am ochii umflaţi când vine tatăl vostru acasă, pentru nimic în lume. Se apropie ora când trebuie să sosească.
― Cred că a şi trecut, răspunse Peter închizând cartea. Dar mă gândesc, mamă, că în ultimele seri n-a mai mers aşa de repede ca altădată.
Din nou, se lăsă o tăcere desăvârşită. în cele din urmă, ea spuse cu o voce fermă, veselă, care nu şovăi nici măcar o dată :
― Eu l-am văzut mergând cu... l-am văzut mergând foarte repede, chiar şi cu Tim Degeţel pe umăr.
― Şi eu l-am văzut, strigă Peter. Adesea.
― Şi eu l-am văzut, exclamă un alt copil. Toţi îl văzuseră.
― Dar el era tare uşurel, continuă ea, absorbită de lucrul ei, şi tăticul lui îl iubea atât de mult, că nu-l supăra, nu-l supăra deloc. Dar uite că a venit tatăl vostru!
Se grăbi să-i iasă în întâmpinare şi măruntul Bob intră cu şalul lui avea cu adevărat nevoie de el, sărmanul. Ceaiul îi era pregătit pe plită şi toţi se întreceau care să-l ajute mai mult. Apoi, cei doi Cratchiţi mititei i se căţărară pe genunchi şi fiecare îşi lipi obrazul de faţa lui, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Nu te necăji, tată!
Nu mai fi supărat!”
Bob se arătă foarte vesel cu ei, vorbind frumos cu întreaga familie. Se uită la lucrul lăsat pe masă şi lăudă hărnicia şi iuţeala doamnei Cratchit şi a fetelor. Le spuse că vor termina cu siguranţă mult mai devreme de duminică.
― Duminică! Deci ai fost astăzi acolo, Robert, spuse nevasta lui.
― Da, draga mea, îi răspunse Bob. Aş fi vrut să vii şi tu. Te-ai fi bucurat să
vezi cât de înverzit e locul. Dar o să-l vezi adesea. I-am promis că mă voi duce acolo în fiecare duminică. Copilaşul meu, copilaş! începu să plângă Bob.
Copilaşul meu!
