ne căutăm acum râcă între noi?

― Nu, de bună seamă că nu! spuseră deodată doamna Dilber si bărbatul.

Sperăm că nu.

― Foarte bine atunci! strigă femeia. Asta-i de-ajuns. Sărăceşte careva dacă

pierde câteva boarfe? Bănuiesc că nicidecum un mort.

― Nu, de bună seamă, spuse râzând doamna Dilber.

― Dacă voia să şi le păstreze după moarte, moşul ăla rău şi scârţan, continuă

femeia, de ce n-a fost mai darnic în timpul vieţii? Dacă ar fi fost, şi-ar fi luat pe careva să se îngrijească de el când l-a lovit moartea, în loc să zacă acolo singur, dându-şi ultima suflare fără nimeni lângă el.

― N-am auzit, zău, vorbe mai adevărate, spuse doamna Dilber. E o pedeapsă

dumnezeiască.

― Ba ar fi trebuit să fie o pedeapsă mai grea, i-o întoarse femeia. Şi să fiţi siguri că aşa ar fi fost, dacă aş fi putut să mai pun mâna şi pe altceva. Desfă

bocceaua, moş Joe, şi preţăluieşte ce-i în ea. Vorbeşte pe cinstite! Nu mi-e frică să

fiu prima, nici nu mi-e frică să vază ei ce-i înăuntru. Cred că ştiam foarte bine că

şterpelim înainte de a ne întâlni aici. Nu e nici un păcat. Desfă bocceaua, Joe.

Dar prietenii ei cei curtenitori nu îngăduiră una ca asta, şi bărbatul îmbrăcat cu haine negre decolorate îşi luă primul inima-n dinţi şi îşi arătă prada. Nu era mare lucru. Una, două peceţi, un penar, o pereche de butoni de cămaşă şi o broşa fără

prea mare valoare cam atât. Moş Joe le cercetă şi le evalua cu atenţie pe toate, scrise cu creta pe perete sumele pe care era dispus să le dea pentru fiecare şi, când văzu că nu mai era nimic în boccea, făcu totalul.

― Asta-i socoteala ta, spuse Joe, şi nu-ţi dau în plus nici şase peni, chiar dacă

m-ar fierbe într-un cazan ca s-o fac. Cine urmează?

Veni rândul doamnei Dilber. Cearşafuri şi prosoape, o haină cam jerpelită, două linguriţe de argint demodate, o pereche de cleşti pentru zahăr şi câteva încălţări. I se făcu şi ei socoteala pe perete, în acelaşi fel.

― Întotdeauna le dau prea mult doamnelor. Ăsta-i cusurul meu, şi uite-aşa o s-ajung în sapă de lemn, spuse moş Joe. Asta-i socoteala ta. Dacă-mi mai ceri un peni în plus şi chiar insişti, să ştii că o să-mi pară rău că am fost atât de generos şi îţi mai tai o jumătate de coroană.

― Acum, hai, desfă şi bocceaua mea, Joe, spuse prima femeie.

Joe se lăsă pe genunchi ca să umble mai uşor în ea şi, după ce desfăcu o mulţime de noduri, scoase un sul mare şi greu dintr-un material închis la culoare.

― Ce vrea să fie asta? spuse Joe. Draperii de pat!

― Ei, da! îi răspunse femeia râzând şi aplecându-se în faţă, sprijinită pe braţele încrucişate. Draperii de pat!

― Doar n-o să-mi spui că le-ai smuls cu inele cu tot, în timp ce mortul zăcea acolo? spuse Joe.

― Ba bine că nu, răspunse femeia. De ce nu?

― Eşti menită să faci avere, spuse Joe, şi o să faci, cu siguranţă.

― Orişicum, îţi promit, Joe, că n-o să-mi ţin mâna când pot să înşfac orice cu ea întinzând-o, de dragul unuia cum a fost el, îi replică femeia pe un ton rece. Vezi că pică ulei pe păturile alea.

― Sunt păturile lui? întrebă Joe.

― Da' ale cui să fie? răspunse femeia. Eu zic că n-o să răcească fără ele.

― Trag nădejde că n-a murit de vreo boală molipsitoare, nu? spuse bătrânul Joe, oprindu-se din treabă şi ridicându-şi privirea.

― N-ai nici o teamă, îi răspunse femeia. Nu mă prăpădeam într-atât după

tovărăşia lui, încât să mai zăbovesc pe lângă el ca să mă molipsesc, dacă o fi fost bolnav. A, poţi să te uiţi la cămaşa aia până te dor ochii, că tot n-o să găseşti în ea nici o gaură, nici o rosătură. Era cămaşa lui cea mai bună şi era faină. De n-aş fi fost eu, s-ar fi ales praful de ea.

― Cum adică, s-ar fi ales praful? întrebă bătrânul Joe.

― Dacă îl înmormântau cu ea, de bună seamă, răspunse femeia râzând. A făcut careva prostia să i-o pună, dar i-am scos-o eu. D'apoi, dacă nu-i bună stamba pentru asta, atunci nu e bună de nimic. E foarte nimerită pentru un stârv. N-o fi mai urât cu aia decât cu asta.

Scrooge ascultă îngrozit acest dialog, în timp ce şedeau adunaţi lângă prada lor, în lumina firavă răspândită de lampa bătrânului, el îi privea cu atâta repulsie şi silă, cum nu i-ar fi privit nici dacă ar fi fost nişte demoni scârnavi care se târguiau pentru cadavru.

― Ha, ha! râse aceeaşi femeie, când bătrânul Joe scoase un săculeţ de flanel plin cu bani şi vărsă pe podea câştigurile lor. Vedeţi? Ăsta-i sfârşitul! I-a speriat pe toţi când trăia, ca să profităm noi de moartea lui! Ha, ha, ha!

― Duhule! spuse Scrooge, tremurând din cap până în picioare, înţeleg, înţeleg. Soarta acestui nefericit poate fi şi a mea. Viaţa mea într-acolo se îndreaptă

acum. Doamne, Dumnezeule, ce-i asta?

Se dădu îndărăt înspăimântat, căci decorul se schimbase si acum aproape atingea cu mâna un pat: un pat dezgolit, fără draperii, unde zăcea, sub un cearşaf zdrenţăros, ceva acoperit care, deşi nu vorbea, sugera o grozăvie.

Încăperea era foarte întunecată, prea întunecată ca să poată fi cercetată în amănunţime, deşi Scrooge privi în jur, ascultând de un imbold tainic, nerăbdător să afle ce fel de încăpere era. O lumină palidă se înălţa în aerul din jur şi cădea direct pe pat; iar pe el se afla cadavrul prădat, jefuit, neprivegheat, neplâns, neiubit, al acestui om.

Scrooge aruncă o privire stafiei. Mâna ei fermă arăta spre cap. Invelitoarea era azvârlită lejer peste el, în aşa fel încât un pic dacă ar fi fost ridicată sau un deget dacă ar fi mişcat Scrooge, faţa ar fi ieşit la iveală. El se gândi s-o facă, simţind cât de uşor ar fi fost, şi tânjea s-o facă, dar nu avea puterea de a trage acoperământul, aşa cum nu avea puterea să alunge năluca de lângă el.

O, Moarte rece, ţeapănă, înfricoşătoare! Aşterne-ţi aici altarul şi găteşte-l cu toate spaimele ce-ţi stau în putere, căci acesta este tărâmul tău. Dar iubitului, veneratului şi cinstitului cap nu-i poţi smulge un fir de păr pentru cumplitele tale scopuri, nici nu-i poţi urî vreo trăsătură. Mâna aceasta este grea şi va cădea dacă-i dai drumul, inima şi pulsul nu mai bat, dar mâna a fost deschisă, generoasă şi cinstită; inima a fost vitează, caldă, afectuoasă şi pulsul a fost pulsul unui om.

Loveşte, umbră, loveşte! Şi ai să vezi cum faptele lui bune vor ţâşni din rană şi vor însămânţa lumea cu viaţă fără de moarte!

Nici un glas nu rosti aceste vorbe în urechile lui Scrooge şi totuşi el le auzi când privi patul. Şi se gândi: dacă omul acesta ar putea fi înviat acum, care ar fi primele lui gânduri? Zgârcenie, târguieli meschine, griji apăsătoare? Bogat sfârşit i-au adus toate astea!

Zăcea acolo, în casa întunecată şi pustie, fără un bărbat, o femeie sau un copil alături, care să spună : cu mine a fost bun în cutare sau cutare împrejurare şi, în amintirea unei singure vorbe bune, eu o să fiu bun cu el.

O pisică râcâia la uşă şi de sub vatră se auzeau ronţăind şobolanii. Ce căutau ei în odaia morţii şi de ce erau atât de neliniştiţi şi frământaţi, Scrooge nu cuteza să

se gândească.

― Duhule, spuse el, locul acesta este înfricoşător. Crede-mă că nu voi uita învăţătura pe care mi-o dă, dacă îl vom părăsi. Hai să mergem!

Dar stafia continua să arate cu degetul neclintit spre cap.