Nu numai că smochinele erau siropoase si cărnoase sau că prunele franţuzeşti roşeau cu modestă acreală din cutiile lor bogat împodobite sau că totul era bun de mâncat şi gătit de Crăciun, dar muşteriii erau toţi atât de zoriţi şi de nerăbdători, în speranţa lor de a trăi împlinirea acelei zile, încât se ciocneau unii de alţii la uşă, îşi trânteau coşurile de nuiele ca nişte turbaţi, îşi uitau târguielile pe tejghea şi alergau după aceea înapoi ca să le ia şi făceau alte sute de boroboaţe, într-o veselie nebună; iar în acest timp, băcanul şi ajutoarele lui erau atât de plini de sârg si de vioiciune şi puneau atâta suflet când îşi legau şorţurile la spate, de parcă şi-ar fi legat chiar inimile lor curate, pentru a fi scoase în văzul lumii şi cercetate, ba chiar si ciugulite de niscaiva stăncuţe de Crăciun, dacă asta le-ar fi fost pe plac.
Dar, curând, clopotniţele chemară toţi oamenii buni la biserici şi capele, şi iată-i venind, adunându-se cârduri-cârduri pe străzi, cu hainele cele mai bune şi cu cele mai vesele chipuri. Şi în acelaşi timp, apăreau cu zecile din străduţe lăturalnice, din fundături şi răspântii anonime, nenumăraţi oameni, ducându-şi coşurile cu mâncare la brutării. Duhul părea foarte interesat de aceşti sărmani petrecăreţi, fiindcă se postă cu Scrooge alături în uşa unei brutării şi, după ce ridică şervetele de pe coşuri în timp ce purtătorii lor le treceau prin faţă, picură
tămâie din torţa lui peste ele. Şi torţa asta avea ceva cu totul neobişnuit, căci, o dată sau de două ori, când câţiva purtători de coşuri care se înghionteau schimbară
vorbe urâte, el îi stropi cu câteva picături de apă din ea şi de îndată se înveseliră
din nou. Căci, spuneau ei, e păcat să te cerţi în ziua de Crăciun. Si chiar aşa este!
Doamne-ajută, că aşa este!
În cele din urmă, clopotele conteniră să bată şi cei ce îşi coceau pâinile tăcură, şi totuşi, pata de umezeală topită de deasupra fiecărui cuptor al brutarului, unde ieşea fum din pavaj, de parcă şi pietrele coceau pine, rămăsese acolo ca o amintire plăcută a acelor coşuri şi a coacerii pinilor.
― Ceea ce picuri din torţa ta are vreo aromă deosebită? întrebă Scrooge.
― Are. Propria mea aromă.
― Şi e pentru orice fel de coş de mâncare din această zi? întrebă Scrooge.
― Pentru cele ce sunt date cu bunătate, îndeosebi pentru cele sărmane.
― De ce îndeosebi pentru cele sărmane? întrebă Scrooge.
― Pentru că au cea mai multă nevoie.
― Duhule, spuse Scrooge, după o clipă de gândire, mă întreb de ce tocmai tu,
dintre toate făpturile din nenumăratele lumi din jurul nostru, doreşti să iei acestor oameni un prilej de bucurie nevinovată.
― Eu?! strigă duhul.
― Îi lipseşti de mijloacele de a se înfrupta în fiecare a şaptea zi, care e adesea singura zi în care se poate spune că mănâncă şi ei, nu-i aşa? spuse Scrooge.
― Eu?! strigă duhul.
― Încerci să închizi aceste locuri în ziua a şaptea, spuse Scrooge. Si asta înseamnă cam acelaşi lucru.
― Eu încerc?! exclamă duhul.
― Să mă ierţi dacă greşesc. Aceasta s-a făcut în numele tău, sau cel puţin în numele familiei tale, spuse Scrooge.
― Există pe pământul vostru, îi răspunse duhul, unii care pretind că ne cunosc şi care săvârşesc în numele nostru fapte ce vădesc patimă, semeţie, rea-voinţă, ură, invidie, bigotism si egoism, dar care sunt atât de străini de noi şi de toţi cunoscuţii şi rubedeniile noastre, de parcă nici n-ar fi trăit vreodată. Ţine minte asta şi pune faptele lor în seama lor, nu a noastră.
Scrooge făgădui că aşa va face; şi plecară mai departe, nevăzuţi ca şi până
atunci, prin mahalaua oraşului. Duhul deţinea neobişnuita însuşire (pe care Scrooge o observase la brutărie) de a se acomoda cu uşurinţă în orice loc, în ciuda dimensiunilor sale gigantice; stătea sub un acoperiş scund cu aceeaşi graţie, ca o fiinţă supranaturală, cum ar fi stat şi într-o sală grandioasă.
Şi poate că din plăcerea de a se făli cu această putere a lui sau poate mânat de firea lui blândă, generoasă, inimoasă şi de compasiunea sa faţă de toţi oamenii sărmani, bunul duh se gândi de îndată la copistul lui Scrooge, căci într-acolo porni, luându-l şi pe Scrooge cu el, agăţat de mantia lui, şi în pragul uşii, duhul zâmbi şi se opri să binecuvânteze locuinţa lui Bob Cratchit picurând din torţă.
Gîndiţi-vă numai! Bob câştiga doar atât cât să-şi cumpere câteva mâini de bob pe săptămână; îşi vâra deci în traistă în fiecare sâmbătă doar câteva mâini de duplicate ale numelui său de botez, şi totuşi, Duhul Crăciunului Prezent îi binecuvânta căsuţa lui cu patru odăi!
Şi iată că apăru doamna Cratchit, nevasta lui Cratchit, gătită cu o sărăcie de rochie întoarsă de două ori, dar bogată în panglici, care sunt ieftine şi, pentru cei şase peni cât costă, fac impresie bună, ea puse faţa de masă, ajutată de Belinda Cratchit, cea de-a doua fiică a ei, de asemenea bogată în panglici; în timp ce conaşul Peter Cratchit, înfigând o furculiţă în oala cu cartofi şi intrându-i în gură
colţurile imensului său guler de cămaşă (proprietatea lui Bob, transmisă fiului şi moştenitorului său, întru cinstirea acelei zile), se bucura văzându-se atât de elegant înveşmântat şi abia aştepta să-şi arate lenjeria în parcurile mondene. Şi iată că şi cei doi Cratchiţi mai mici, un băieţel şi o fetiţă, dădură buzna zbierând că
în faţa brutăriei simţiseră miros de gâscă şi ştiau că era gâsca lor, şi, gândindu-se pofticioşi la aromele de salvie şi de ceapă, aceşti Cratchiţi mititei ţopăiau în jurul mesei, ridicându-l în slăvi pe conaşul Peter Cratchit, în timp ce acesta (nu tocmai fălos, deşi colţurile gulerului aproape că-l sugrumau) suflă în foc, până ce cartofii
care abia fierbeau începură să clocotească şi să lovească cu zgomot capacul oalei, cerând să fie scoşi de-acolo şi cojiţi.
― Pe unde-o fi umblând iubitul vostru tată? spuse doamna Cratchit. Şi mai e şi cu frăţiorul vostru, Tim Degeţel! Iar Martha parcă a întârziat şi la ultimul Crăciun cu o jumătate de ceas!
― A venit Martha, spuse o fetiţă care apăru chiar atunci.
―A venit Martha! strigară cei doi Cratchiţi mititei. Ura! Să vezi ce gâscă
avem, Martha!
― Vai, scumpa mea, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dar tare mult ai întârziat!
spuse doamna Cratchit, sărutând-o de nenumărate ori şi repezindu-se slugarnică
să-i ia şalul şi boneta.
― Am avut o groază de treburi de terminat ieri noapte, răspunse fata, şi azi-dimineaţă a trebuit să fac curat, mamă!
― Ei, nu mai contează acum, dacă ai ajuns, spuse doamna Cratchit. Aşează-te în faţa focului, scumpa mea, să te încălzeşti, să te aibă Domnul în pază!
― Nu, nu! Vine tata, strigară cei doi Cratchiţi mititei, care erau pretutindeni în acelaşi timp. Piteşte-te, Martha, piteşte-te!
