timonierul de la cârmă, lângă marinarul de veghe şi lângă ofiţerii care făceau de cart; nişte siluete întunecate, fantomatice, în diverse atitudini, dar fiecare fredona o melodie de Crăciun, avea un gând de Crăciun sau îi povestea în şoaptă

tovarăşului său despre o zi de Crăciun de odinioară, de care se legau speranţele de a ajunge acasă. Şi fiecare om aflat la bord, fie el treaz sau adormit, bun sau rău, avusese pentru ceilalţi, în acea zi, o vorbă mai bună decât în toate zilele anului, luase parte într-un fel oarecare la sărbătorirea ei şi îşi amintise de cei cărora le ducea grija de departe, ştiind că ei se gândeau cu bucurie la el.

A fost o mare surpriză pentru Scrooge, care asculta gemetele vântului şi se gândea la solemnitatea călătoriei lor prin întunericul singuratic, deasupra unui hău necunoscut, ale cărui străfunduri erau taine la fel de profunde ca moartea, a fost o mare surpriză pentru Scrooge, absorbit de toate acestea, să audă un râs viguros.

Surpriza a fost şi mai mare, când Scrooge îşi dădu seama că aparţinea propriului său nepot şi se pomeni într-o încăpere luminoasă, uscată, strălucitoare, cu duhul lângă el, zâmbind şi spunându-i din priviri aceluiaşi nepot că e mulţumit de el.

― Ha! Ha! râse nepotul lui Scrooge. Ha, ha, ha!

Dacă se întâmplă, deşi e aproape cu neputinţă, să cunoaşteţi un om mai înzestrat pentru a râde decât nepotul lui Scrooge, tot ce pot să vă spun este că aş

vrea să-l cunosc şi eu. Vă rog să mi-l prezentaţi şi voi fi încântat să-l cunosc.

Există o dreaptă, egală şi nobilă rânduială a lucrurilor în faptul că, după cum se răspândesc boala şi necazurile, tot aşa nimic nu e mai irezistibil şi contagios ca râsul şi buna dispoziţie, în timp ce nepotul lui Scrooge râdea, ţinându-se de burtă, rotindu-şi capul şi schimonosindu-şi faţa în cele mai ciudate grimase, nepoata lui Scrooge prin alianţă râdea cu aceeaşi poftă ca şi el. Iar prietenii adunaţi la ei nu se lăsau deloc mai prejos şi râdeau în hohote.

― Ha, ha! Ha, ha, ha, ha!

― A zis despre Crăciun că e un moft, zău aşa! strigă nepotul lui Scrooge. Şi o spunea cu convingere!

― Să-i fie ruşine, Fred! spuse indignată nepoata lui Scrooge. Să le dea

Dumnezeu sănătate femeilor, căci nu fac nimic pe jumătate. Ele iau lucrurile în serios.

Era foarte frumuşică, poate chiar prea frumuşică. Avea o faţă splendidă, plină

de gropiţe şi tot timpul mirată, o guriţă ca o cireaşă, care părea a fi făcută pentru a fi sărutată şi fără îndoială că aşa era; mai avea tot felul de punctişoare adorabile pe bărbie, care se topeau unul în celălalt când râdea, şi cea mai însorită pereche de ochi pe care aţi văzut-o vreodată pe chipul unei fiinţe, într-un cuvânt, era, cum aţi spune, o femeie care te aţâţă; dar te şi mulţumeşte, totodată. O, da, care te mulţumeşte perfect.

― E un bătrânel cu haz, spuse nepotul lui Scrooge. Ăsta-i adevărul, şi ar putea fi mai prietenos, într-adevăr. Dar răul pe care îl face o să-i aducă pedeapsa şi n-am nimic de spus împotriva lui.

― Sunt sigură că este foarte bogat, Fred, insinuă nepoata lui Scrooge. Cel puţin, aşa-mi spui tu mereu.

― Şi ce-i cu asta, draga mea? spuse nepotul lui Scrooge. Averea nu-i este de nici un folos. Nu face nimănui bine cu ea. Nu-şi face viaţa mai uşoară cu ajutorul ei. Nu are mulţumirea de a se gândi ha, ha, ha! Că ne va blagoslovi vreodată cu ea.

― Eu nu am răbdare cu el, observă nepoata lui Scrooge.

Surorile nepoatei lui Scrooge şi toate celelalte doamne erau de aceeaşi părere.

― O, ba eu am! spuse nepotul lui Scrooge. Mi-e milă de el, nu m-aş putea supăra pe el, nici dacă aş vrea. Cine suferă de pe urma toanelor lui? Intotdeauna el însuşi. S-a încăpăţînat să-şi bage în cap că nu ne poate suferi şi nu va veni la noi la masă. Şi care este urmarea? Nu pierde cine ştie ce ospăţ.

― Ba cred că pierde o masă foarte bună, interveni nepoata lui Scrooge.

Toţi ceilalţi spuseră acelaşi lucru şi se cuvine să socotim că ei vorbeau cu pricepere, fiindcă tocmai terminaseră de mâncat şi, cu desertul pe masă, se adunaseră în jurul focului, la lumina lămpii.

― Ei, mă bucur s-aud asta, spuse nepotul lui Scrooge, pentru că nu prea am încredere în tinerele gospodine. Tu ce părere ai, Topper?

Era limpede că Topper pusese ochii pe una dintre surorile nepoatei lui Scrooge, fiindcă răspunse că un burlac e un biet proscris, care nu e îndrituit să-şi spună părerea asupra acestui subiect. La auzul acestor vorbe, sora nepoatei lui Scrooge cea durdulie, cu şal de dantelă, cu trandafiraşi roşi.

― Te rog să continui, Fred, spuse nepoata lui Scrooge, bătând din palme.

Niciodată nu termină ce are de spus. E un băiat tare caraghios!

Nepotul lui Scrooge izbucni din nou în râs şi, fiindcă era cu neputinţă să scapi de contaminare, deşi sora cea durdulie se strădui, cu ajutorul oţetului aromatic, exemplul lui fu urmat în unanimitate.

― Voiam doar să spun, continuă nepotul lui Scrooge, că urmarea antipatiei lui faţă de noi şi a refuzului de a se înveseli cu noi este, cred eu, faptul că pierde nişte momente plăcute, care nu i-ar fi prins rău. Sunt sigur că astfel a pierdut o companie plăcută, pe care n-o poate găsi nici în gândurile lui, nici în biroul vechi şi mucegăit sau în odăile lui prăfuite. Eu am de gând să-i ofer acelaşi prilej în

fiecare an, fie că-i place sau nu, fiindcă mi-e milă de el. Poate să bombăne până

crapă împotriva Crăciunului, dar e cu neputinţă să nu-şi facă o părere mai bună

despre el îl provoc pe tema asta dacă o să se pomenească an de an cu mine la el acasă, întrebându-l vesel: „Ce mai faci, unchiule Scrooge?" Şi dacă asta îl va face să-i dăruiască amărâtului lui de copist cincizeci de lire, voi fi izbândit ceva. Şi cred că ieri l-am zguduit.

Le veni lor rândul să râdă la gândul că el îl zguduise pe Scrooge. Dar fiind un om bun la suflet şi nesinchisindu-se de ce râdeau, numai să râdă oricum, îi încuraja să se veselească şi le turnă tuturor de băut cu dragă inimă.

După ceai, au făcut puţină muzică. Căci erau o familie muzicală, şi vă asigur că ştiau ce fac când cântau un cântec pentru trei sau patru voci, cu refren: îndeosebi Topper, care putea să bubuie la nesfârşit în registrul grav, ca un bas foarte bun, fără să i se umfle venele de pe frunte sau să se facă roşu ca un rac.

Nepoata lui Scrooge cânta bine la harpă, şi cântă, printre alte melodii, o arietă

simplă (un fleac, puteai învăţa s-o fluieri în două minute), pe care o ştia copilul care îl adusese pe Scrooge de la internat, după cum îi amintise Fantoma Crăciunurilor Trecute. Când răsunară acordurile acestei muzici, tot ce-i arătase fantoma îi veni în minte, se înduioşa tot mai mult, şi se gândi că, dacă ar fi ascultat-o mai des, cu ani în urmă, ar fi putut înclina bunătatea vieţii spre propria lui fericire cu propriile lui mâini, fără a recurge la lopata groparului care îl înmormântase pe Jacob Marley.

Dar nu-şi dedicară toată seara muzicii. După un timp se apucară să joace gajurile, căci e bine să fim copii uneori şi nu e moment mai potrivit decât Crăciunul, de vreme ce marele său Întemeietor era şi el copil. Dar staţi puţin! Mai întâi s-au jucat de-a baba-oarba. De bună seamă! Şi nu pot să cred că Topper era cu adevărat orb, aşa cum nu pot să cred că avea ochi în ghete. Părerea mea este că

a fost o înţelegere între el şi nepotul lui Scrooge, şi că ştia şi Fantoma Crăciunului Prezent. Felul în care se ţinea după sora cea durdulie cu şal de dantelă era pur şi simplu o insultă adusă credulităţii fiinţei umane. Răsturna vătraiele, se împiedica de scaune, se ciocnea de pian, se sufoca între perdele şi oriunde se avânta ea, hop şi el! Ştia întotdeauna unde era sora cea durdulie. Nu prindea niciodată pe altcineva. Dacă v-aţi fi lovit de el, aşa cum se loviră câţiva dintre ei, şi aţi fi rămas pe loc, el s-ar fi prefăcut că încearcă să vă apuce, ceea ce ar fi fost o jignire pentru priceperea voastră, şi ar fi cotit-o de îndată în direcţia în care se afla sora durdulie.

Ea striga mereu că nu e cinstit şi, într-adevăr, nu era. Dar când, în sfârşit, o prinse, după ce ea îşi fluturase în zadar fusta de mătase foşnitoare prin faţa lui şi el izbuti s-o înghesuie într-un colţ, de unde nu mai avu scăpare, atunci, comportarea lui fu cât se poate de mârşavă. Căci prefăcătoria lui era josnică, monstruoasă: se făcea că n-o recunoaşte, se făcea că trebuie să-i pipăie boneta, ba mai mult, să se asigure de identitatea ei, vârându-i un anumit inel pe deget şi agăţându-i un anumit lanţ la gât. Fără îndoială că ea i-a comunicat părerea ei, când, aflându-se în preajmă un alt orb, s-au retras în mare intimitate, după perdele.

Nepoata lui Scrooge nu luă parte la jocul de-a baba-oarba, fiind instalată

comod într-un fotoliu mare, cu scăunel pentru picioare, într-un colţişor plăcut, unde Fantoma şi Scrooge stăteau în spatele ei. Dar intră în jocul gajurilor, arătându-şi pe deplin măiestria cu toate literele alfabetului. Ca şi la jocul “cum, când şi unde", fu nemaipomenită şi, spre bucuria ascunsă a nepotului lui Scrooge, le bătu măr pe surorile ei, deşi ele erau fete isteţe, după cum v-ar fi putut spune Topper. Să fi fost acolo vreo douăzeci de persoane, tineri şi bătrâni, dar toţi jucau, şi juca şi Scrooge, căci, absorbit de ceea ce se petrecea în faţa ochilor lui, uitase cu totul că glasul lui nu ajungea la urechile lor şi uneori îşi spunea şi el părerea şi adesea chiar ghicea foarte corect, căci nici cel mai ascuţit ac, nici acul de Whitechapel, garantat să nu i se rupă urechea, nu era mai ascuţit ca mintea lui Scrooge, deşi se prefăcea greu de cap.

Fantoma se bucură mult să-l vadă într-o asemenea dispoziţie şi îl privea cu atâta bunăvoinţă, că Scrooge se rugă de el, ca un copil, să-i fie îngăduit să mai stea până ce vor pleca musafirii. Dar duhul spuse că asta nu se putea.

― Uite, încep un nou joc, spuse Scrooge. Numai o jumătate de ceas, duhule, doar atât!

Era un joc care se cheamă “da şi nu", în care nepotul lui Scrooge trebuia să se gândească la ceva şi ceilalţi trebuiau să ghicească la ce, iar el răspundea la întrebările lor numai cu da sau nu, după cum era cazul. Tirul iute de întrebări la care fu supus scoase la iveală că el se gândea la un animal, un animal viu, un animal cam nesuferit, un animal sălbatic, un animal care mârâia şi mormăia uneori, uneori vorbea, trăia la Londra, umbla pe străzi, dar nu era arătat oamenilor, nu era dus de nimeni în lanţ, nu trăia într-o menajerie, nu era omorât în piaţă şi nu era nici cal, nici măgar, vacă sau taur, nici tigru, câine, porc, pisică sau urs. La fiecare nouă întrebare care i se punea, nepotul nostru izbucnea iarăşi şi iarăşi în hohote de râs, şi într-atâta se umflă de râs, că fu nevoit să se ridice de pe canapea şi să bată din picioare, în cele din urmă, sora cea durdulie, cuprinsă de aceeaşi veselie, strigă:

― Am descoperit! Ştiu ce este, Fred! Ştiu ce este!

― Ce este? strigă Fred.

― E unchiul tău, Scrooge!

Şi chiar aşa era. Sentimentul general era de admiraţie, deşi câţiva obiectară că

răspunsul la „este un urs?" ar fi trebuit să fie “da"; dat fiind că un răspuns negativ a fost suficient pentru a le abate gândurile de la domnul Scrooge, presupunând că

le-ar fi dat vreodată prin minte să se gândească la el.

― A fost pentru noi un prilej de mare veselie, spuse Fred, aşa că am fi nişte nerecunoscători dacă n-am bea în sănătatea lui. Uite că se nimereşte să avem în clipa asta în mână un pahar cu vin fiert, aşa că eu propun să-l bem în sănătatea unchiului Scrooge!