Trezindu-se în mijlocul unor sforăituri cumplite şi ridicându-se în capul oaselor ca să-şi adune gândurile, Scrooge nu mai avu nevoie să fie anunţat că se apropia din nou clipa când clopotul avea să bată de unu. Simţea că se trezise la realitate taman la ţanc, cu rostul anume de a susţine o discuţie cu cel de-al doilea mesager expediat pe adresa lui prin intervenţia lui Jacob Marley. Dar, descoperind că îl cam luase cu frig când începuse să se întrebe care dintre draperii va fi trasă de această nouă vedenie, le trase pe toate în lături cu mâinile lui şi, lungindu-se din nou, se puse pe aprigă veghe de jur-împrejurul patului. Căci dorea să i atace duhul chiar în clipa apariţiei sale, ca să nu fie luat prin surprindere şi să

se sperie.

Domnii care iau lucrurile în uşor şi se fălesc că ei cunosc toate dedesubturile, făcând de obicei de toate, îşi exprimă gama largă a înclinaţiei lor către aventură, afirmând că se pricep la orice, de la rişcă până la omor; între aceste extreme există

fără îndoială o gamă destul de largă şi de cuprinzătoare de subiecte. Fără a mă

aventura să-l socotesc pe Scrooge printre aceştia, nu preget să vă conving că era pregătit pentru o mare varietate de năluciri şi că, începând cu un bebeluş şi terminând cu nişte rinoceri, nimic nu l-ar fi uluit prea tare.

Fiind pregătit pentru aproape orice, nu era însă deloc pregătit pentru nimic; prin urmare, când clopotul bătu de unu şi nu se ivi nici o arătare, îl cuprinse un tremurici puternic. Cinci minute, zece minute, un sfert de ceas trecură şi nimic nu se arătă, în tot acest răstimp, stătea întins pe patul lui, miezul si focarul unei pete de lumină roşiatice, care se revărsă peste el când orologiul anunţă ora; şi care, fiind doar lumină, era mai înfricoşătoare decât o duzină de fantome, întrucât el nu putea să desluşească nicicum ce însemna sau ce avea de gând, şi, din când în când, se temea că ar putea deveni în orice clipă un caz interesant de ardere spontană, fără a se putea măcar consola cu ideea de a şti acest lucru, în cele din urmă, începu totuşi să se gândească aşa cum voi sau eu ne-am fi gândit de la început, căci întotdeauna nu persoana în cauză ştie ce ar fi trebuit făcut, şi fără îndoială că ar fi făcut deci, începu să se gândească în cele din urmă că sursa şi secretul acestei lumini fantomatice ar putea fi în odaia alăturată, de unde, mergând pe urmele ei, părea să strălucească. Când această idee puse cu totul stăpânire pe mintea lui, se ridică încet şi îşi târşâi papucii până la uşă.

În clipa când Scrooge puse mâna pe clanţă, un glas ciudat îl strigă pe nume şi îl pofti să intre. Se supuse.

Era propria lui odaie. Nu exista nici o îndoială în această privinţă. De pereţi şi de tavan atârna atâta verdeaţă, de parcă încăperea era un crâng adevărat, şi, în fiecare parte a ei, scânteiau boabe strălucitoare. Frunzele proaspete de ilice, de

vâsc şi iederă reflectau lumina, ca şi cum numeroase oglinjoare fuseseră

răspândite acolo, iar pe coş se înălţa trosnind o vâlvătaie mare cum nu mai cunoscuse vatra aceea mohorâtă şi împietrită pe vremea lui Scrooge sau a lui Marley, sau de-a lungul multor, multor ierni. Pe pardoseală era o grămadă ca un fel de tron, alcătuită din sumedenie de curcani, gâşte, vânat, păsări de curte, carne de porc sărată, hălci întregi de carne, purceluşi de lapte, lungi colaci de cârnaţi, plăcinte cu carne, budinci cu prune, butoaie cu stridii, castane fierbinţi, mere rumene, portocale zemoase, pere mălăieţe, torturi uriaşe cu douăsprezece blaturi şi castroane cu punch fierbinte, care întunecau odaia cu aburul lor delicios. Pe acest tron şedea tolănit foarte comod un drăgălaş Uriaş, mai mare dragul să-l priveşti, având în mână o torţă aprinsă, cu o formă oarecum asemănătoare cu cornul abundenţei, pe care o ţinea sus, sus de tot, pentru a răspândi lumina ei asupra lui Scrooge, când el băgă capul pe uşă.

― Pofteşte! exclamă fantoma. Pofteşte, să mă cunoşti mai bine, omule!

Scrooge intră cu fereală şi îşi plecă încet capul în faţa duhului. Nu mai era Scrooge cel îndărătnic dinainte, şi, deşi ochii duhului erau senini şi buni, nu-i făcea plăcere să-i întâlnească privirea.

― Eu sunt Fantoma Crăciunului Prezent, spuse duhul. Priveşte-mă!

Scrooge se supuse, reverenţios. Duhul era îmbrăcat doar cu o robă sau mantie, verde, simplă, tivită cu blană albă. Veşmântul îi atârna atât de lejer pe trup, încât pieptul lui voluminos era dezgolit, de parcă n-ar fi dorit să fie ocrotit sau ascuns prin vreun vicleşug. Tălpile, care se zăreau de sub faldurile ample ale vesmântului, erau de asemenea dezgolite, iar capul nu-i era acoperit decât cu o coroniţă de ilice încrustată din loc în loc cu ţurţuri sclipitori. Buclele lui castaniu-închis erau lungi şi slobode, slobode ca faţa lui blândă, cu ochi scânteietori, ca palmele lui deschise, ca glasul lui vioi, ca atitudinea lui degajată şi ca înfăţişarea lui veselă, în jurul mijlocului avea o cingătoare de care atârna o teacă străveche, mâncată de rugină şi fără spadă.

― N-ai mai văzut în viaţa ta o arătare ca mine! exclamă duhul.

― Niciodată, îi răspunse Scrooge.

― N-ai avut de-a face niciodată cu membrii mai tineri ai familiei mele, adică

(fiindcă eu sunt foarte tânăr) cu fraţii mei mai mari, născuţi în anii din urmă?

continuă stafia.

― Nu cred că am avut de-a face, spuse Scrooge. Mă tem că nu. Ai mulţi fraţi, duhule?

― Peste o mie opt sute, spuse fantoma.

―Câte guri de hrănit! mormăi Scrooge. Fantoma Crăciunului Prezent se ridică.

― Duhule, spuse spăşit Scrooge, du-mă unde doreşti. Noaptea trecută am fost mânat cu forţa şi am învăţat o lecţie care-şi vădeşte roadele acum. Astă-seară, dacă ai ce să mă înveţi, aş vrea să trag un folos.

― Pune mâna pe mantia mea! Scrooge făcu întocmai şi o apucă strâns.

Ilicele, vâscul, boabele roşii, iedera, curcanii, gâştele, vânatul, păsările, carnea

sărată, porcii, cârnaţii, stridiile, plăcintele, budincile, fructele şi punch-ul, toate dispărură pe loc. La fel şi odaia, şi focul, şi lumina roşiatică, şi ceasul de noapte, şi se pomeniră pe străzile Londrei, în dimineaţa de Crăciun, unde (fiindcă era vreme rea) oamenii cântau un soi de muzică rudimentară, dar vioaie şi deloc neplăcută, adunând cu lopeţile zăpada de pe pavajul din faţa locuinţelor şi de pe acoperişurile caselor, care, spre marea bucurie a băieţilor, se îngrămădea în troiene pe drumul de dedesubt şi se răspândea în mici viscole artificiale.

Faţadele caselor erau cam negre şi ferestrele şi mai negre, în contrast cu căciulile netede şi albe de nea de pe acoperişuri şi cu zăpada mai murdară de pe jos, aşternută mai recent şi arată de roţile grele ale trăsurilor si căruţelor care săpaseră în ea brazde adânci, brazde care se întretăiau iarăşi şi iarăşi, de sute de ori, în locurile unde se ramificau străzile mari şi alcătuiau făgaşe complicate, greu de desluşit în noroiul gros, gălbui şi în apa îngheţată. Cerul era mohorât si străzile mai scurte erau sufocate de o pâclă murdară, pe jumătate topită, pe jumătate îngheţată, ale cărei particule mai grele se lăsau ca o ploaie de atomi de funingine, de parcă toate coşurile din Marea Britaniie luaseră foc deodată, ca la un semn, şi ardeau cu vâlvătăi, după pofta inimii. Atmosfera oraşului nu avea nimic vesel în ea şi totuşi pretutindeni era un aer de veselie pe care aerul de vară cel mai curat şi soarele de vară cel mai arzător s-ar fi străduit zadarnic să-l răspândească.

Căci oamenii care dădeau jos cu lopata căciulile de omăt de pe case erau veseli şi plini de voie bună, strigau unul la altul de pe troiene şi, din când în când, îşi aruncau câte un bulgăre de zăpadă poznaş un proiectil cu mult mai blajin decât o glumă exprimată prin cuvinte râzând din toată inima, fie că nimereau, fie că

dădeau greş. Prăvăliile cu păsări de ogradă erau încă pe jumătate deschise, iar cele cu fructe se arătau în toată splendoarea lor. Erau acolo coşuri rotunde, burduhănoase, pline cu castane, umflate ca surtucele unor drăgălaşi domni bătrâni, lăfăindu-se în fata uşilor şi revărsându-se până în stradă, cu abundenţa lor apoplectică. Mai erau acolo cepe spaniole rumene, roşcovane şi pântecoase, atât de bine crescute, încât străluceau ca nişte călugări spanioli grăsani, făcând cu ochiul de pe rafturi, cu priviri jucăuşe, codanelor care treceau pe acolo şi se uitau cu falsă modestie la vâscul atârnat deasupra. Erau, de asemenea, pere şi mere, adunate în piramide înfloritoare; mai erau ciorchini de struguri pe care generoşii patroni îi agăţaseră de nişte cârlige lesne de văzut, pentru ca oamenilor care treceau pe acolo să le lase gura apă, pe gratis; mai erau grămezi de alune, maronii şi mătăsoase, evocând, prin aroma lor, vechi plimbări prin pădure, plăcute târşâiri de picioare, cu frunze veştede până la glezne; mai erau mere de Norfolk, bondoace şi oacheşe, contrastând cu galbenul portocalelor şi al lămâilor şi cerând cu insistenţă, implorând chiar, cu personalitatea lor extrem de compactă şi de suculentă, să fie duse acasă în pungi de hârtie şi mâncate după-masă. Chiar şi peştişorii aurii şi argintii, expuşi într-un castron, printre aceste fructe alese, deşi fac parte dintr-o specie plicticoasă şi cu sânge stătut, păreau a şti că se punea ceva la cale; şi toţi, până la ultimul peştişor, se foiau, răsuflând din greu, prin mica lor lume, cuprinşi de o emoţie molcomă şi rece.

Iar la băcănie, ah, la băcănie! Aproape se închisese, doar două obloane erau puse, sau doar unul; dar ce se zărea printre ele! Nu numai că, lăsându-se pe tejghea, cântarul producea un zgomot vesel sau că sfoara se desfăşura atât de iute de pe scripete sau că toate cutiile de tablă zăngăneau în sus şi-n jos ca şi cum ar fi fost mânuite de nişte scamatori, că aromele amestecate de ceai şi cafea erau atât de plăcute nasului, sau că stafidele erau atât de multe şi de minunate, migdalele atât de neasemuit de albe, batoanele de scorţişoară atât de lungi şi drepte şi celelalte mirodenii atât de delicioase, fructele zaharisite atât de bine închegate şi atât de bine îmbibate în zahăr topit, încât până şi cei mai indiferenţi trecători simţeau că li se înmoaie picioarele, iar apoi că li se apleacă de la atâtea bunătăţi.

Nu numai că smochinele erau siropoase si cărnoase sau că prunele franţuzeşti roşeau cu modestă acreală din cutiile lor bogat împodobite sau că totul era bun de mâncat şi gătit de Crăciun, dar muşteriii erau toţi atât de zoriţi şi de nerăbdători, în speranţa lor de a trăi împlinirea acelei zile, încât se ciocneau unii de alţii la uşă, îşi trânteau coşurile de nuiele ca nişte turbaţi, îşi uitau târguielile pe tejghea şi alergau după aceea înapoi ca să le ia şi făceau alte sute de boroboaţe, într-o veselie nebună; iar în acest timp, băcanul şi ajutoarele lui erau atât de plini de sârg si de vioiciune şi puneau atâta suflet când îşi legau şorţurile la spate, de parcă şi-ar fi legat chiar inimile lor curate, pentru a fi scoase în văzul lumii şi cercetate, ba chiar si ciugulite de niscaiva stăncuţe de Crăciun, dacă asta le-ar fi fost pe plac.

Dar, curând, clopotniţele chemară toţi oamenii buni la biserici şi capele, şi iată-i venind, adunându-se cârduri-cârduri pe străzi, cu hainele cele mai bune şi cu cele mai vesele chipuri. Şi în acelaşi timp, apăreau cu zecile din străduţe lăturalnice, din fundături şi răspântii anonime, nenumăraţi oameni, ducându-şi coşurile cu mâncare la brutării. Duhul părea foarte interesat de aceşti sărmani petrecăreţi, fiindcă se postă cu Scrooge alături în uşa unei brutării şi, după ce ridică şervetele de pe coşuri în timp ce purtătorii lor le treceau prin faţă, picură

tămâie din torţa lui peste ele. Şi torţa asta avea ceva cu totul neobişnuit, căci, o dată sau de două ori, când câţiva purtători de coşuri care se înghionteau schimbară

vorbe urâte, el îi stropi cu câteva picături de apă din ea şi de îndată se înveseliră

din nou. Căci, spuneau ei, e păcat să te cerţi în ziua de Crăciun. Si chiar aşa este!

Doamne-ajută, că aşa este!

În cele din urmă, clopotele conteniră să bată şi cei ce îşi coceau pâinile tăcură, şi totuşi, pata de umezeală topită de deasupra fiecărui cuptor al brutarului, unde ieşea fum din pavaj, de parcă şi pietrele coceau pine, rămăsese acolo ca o amintire plăcută a acelor coşuri şi a coacerii pinilor.

― Ceea ce picuri din torţa ta are vreo aromă deosebită? întrebă Scrooge.

― Are. Propria mea aromă.

― Şi e pentru orice fel de coş de mâncare din această zi? întrebă Scrooge.

― Pentru cele ce sunt date cu bunătate, îndeosebi pentru cele sărmane.

― De ce îndeosebi pentru cele sărmane? întrebă Scrooge.

― Pentru că au cea mai multă nevoie.

― Duhule, spuse Scrooge, după o clipă de gândire, mă întreb de ce tocmai tu,

dintre toate făpturile din nenumăratele lumi din jurul nostru, doreşti să iei acestor oameni un prilej de bucurie nevinovată.

― Eu?! strigă duhul.

― Îi lipseşti de mijloacele de a se înfrupta în fiecare a şaptea zi, care e adesea singura zi în care se poate spune că mănâncă şi ei, nu-i aşa? spuse Scrooge.

― Eu?! strigă duhul.

― Încerci să închizi aceste locuri în ziua a şaptea, spuse Scrooge. Si asta înseamnă cam acelaşi lucru.

― Eu încerc?! exclamă duhul.