― Socotind că ele nu aduc nici pe departe mângâiere creştinească sufletelor şi trupurilor celor mulţi, îi replică domnul, câţiva dintre noi ne străduim să adunăm fonduri pentru a cumpăra celor sărmani puţină carne şi băutură si mijloace de a se încălzi. Am ales această perioadă, pentru că tocmai acum se simt mai aprig lipsurile, iar bogăţia se lăfăie mai mult. Cu ce sumă să vă trec?
― Cu nimic! răspunse Scrooge.
― Vreţi să rămâneţi anonim?
― Vreau să fiu lăsat în pace, spuse Scrooge. Dacă tot mă întrebaţi ce vreau, iată, domnilor, care e răspunsul meu. Eu unul nu mă veselesc de Crăciun şi nu-mi pot îngădui să-i fac pe trândavi să se veselească. Contribui la întreţinerea instituţiilor pe care le-am menţionat costă destul, iar sărăntocilor acolo le e locul.
― Mulţi nu se pot duce acolo, iar mulţi ar prefera să moară.
― Dacă preferă să moară, spuse Scrooge, ar face bine să o facă, şi să mai scadă aşa prisosul de populaţie. Şi, pe deasupra, vă rog să mă scuzaţi, dar eu nu sunt în situaţia asta.
― Dar s-ar putea să fiţi, remarcă domnul.
― Nu e treaba mea, i-o întoarse Scrooge. Omul trebuie să-şi vadă de treburile lui şi să nu se amestece în treburile altora. Ale mele nu-mi dau răgaz. La revedere, domnilor!
Văzând limpede că era zadarnic să mai insiste, domnii se retraseră. Scrooge se întoarse la munca lui, cu o părere mult mai bună despre el însuşi şi într-o dispoziţie mai veselă decât îi era în fire.
Între timp, ceaţa şi întunericul se îndesiseră într-atât încât oamenii umblau cu torţe aprinse, oferindu-se să meargă înaintea caleştilor, pentru a le lumina cailor drumul. Străvechea turlă a unei biserici, al cărei clopot vechi si răguşit îl privea întotdeauna prosteşte pe Scrooge, dintr-o fereastră gotică ascunsă în zid, se făcu nevăzută şi clopotul bătea orele şi sferturile din nori, vibrând apoi tremurător, de parcă îi clănţăneau dinţii în capul îngheţat acolo, sus. Frigul se înteţi. Pe strada principală de la coltul fundăturii, câţiva muncitori reparau conductele de gaz.
Făcuseră un foc mare într-un vas cu mangal, în jurul căruia se adunaseră o mulţime de bărbaţi şi băietani zdrenţăroşi, îşi încălzeau mâinile şi clipeau din ochi, fascinaţi de vâlvătaie. Hidrantul fusese lăsat de izbelişte şi apa ce se revărsa din el îngheţa acolo tristă, prefăcându-se în ţurţuri mizantropici. Lumina strălucitoare din magazine, în care coroniţele de Crăciun trosneau în căldura lămpilor din vitrine, îmbujora chipurile palide care treceau prin faţa lor. Negoţul
cu păsări şi cu coloniale devenise o splendidă glumă, un mirific carnaval care părea să nu aibă nici o legătură cu nişte reguli atât de plicticoase cum sunt tocmeala şi vânzarea. în maiestuoasa lui reşedinţă oficială, ca o fortăreaţă, lordul primar al Londrei împărţea porunci celor cincizeci de bucătari şi majordomi ai săi, ca să ţină Crăciunul aşa cum se cuvine în gospodăria unui lord primar, şi până si croitoraşul pe care-l amendase cu cinci şilingi lunea trecută, pentru că se îmbătase şi făcuse scandal pe stradă, mesteca budinca pentru a doua zi în mansarda lui, în timp ce slăbănoaga de nevastă-sa dăduse fuga cu copilul să cumpere nişte carne de vită.
Dar ceaţa era tot mai deasă, frigul tot mai aprig. Era un ger pătrunzător, sfredelitor, înţepător. Dacă preabunul Sfânt Dunstan ar fi pişcat puţin nasul Duhului Rău cu o asemenea vreme, în loc să se slujească de armele lui obişnuite, atunci s-ar fi dezlănţuit într-adevăr cu mult folos. Posesorul unui nas turtit şi mititel, muşcat şi molfăit de frigul lacom precum oasele muscate de câini, se aplecă până la gaura cheii de la uşa lui Scrooge ca să-l încânte cu un colind de Crăciun, dar de cum auzi:
Domnul să vă aibă-n pază,
Şi nimic nu vă mâhnească!
Scrooge înşfacă rigla cu atâta elan, că bietul colindător o zbughi speriat, lăsând gaura cheii în seama cetii şi a gerului, de-aproape înrudit cu stăpânul casei.
În cele din urmă, sosi şi ora de închidere a casieriei, Scrooge coborî fără
tragere de inimă de pe scaunul lui, recunoscând tacit această realitate faţă de copistul plin de speranţe din Cutie, care îşi stinse pe dată luminarea şi îşi puse pălăria.
― Presupun că o să vrei să fii liber mâine toată ziua, spuse Scrooge.
― Dacă nu vă deranjează, domnule.
― Ba mă deranjează, spuse Scrooge, şi nici nu e cinstit. Dacă ţi-aş opri pentru asta o jumătate de coroană, pun rămăşag că te-ai socoti nedreptăţit.
Copistul zâmbi sfios.
― Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socoteşti nedreptăţit dacă-ti plătesc leafa pe o zi fără să munceşti.
Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an.
― Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci si cinci decembrie în fiecare an! spuse Scrooge, încheindu-şi paltonul până la bărbie. Dar cred că
trebuie să-ţi dau liber toată ziua. Ai grijă să fii aici mai devreme poimâine dimineaţă.
Copistul promise că aşa va face; şi Scrooge ieşi bombănind, închise biroul într-o clipită, şi copistul, cu capetele lungi ale şalului său alb fluturându-i pe sub surtuc (căci nu avea palton), se dădu de douăzeci de ori cu sania pe Cornhill, la coada unui şir de băietani, ca să cinstească şi el ajunul Crăciunului, şi alergă cât îl ţineau picioarele până acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba.
Scrooge luă trista lui masă în obişnuita cârciumă tristă şi, după ce citi toate gazetele şi îşi trecu restul serii cu contul lui bancar, se duse acasă să se culce.
Locuia în apartamentul ce aparţinuse odinioară asociatului său răposat.
Era alcătuit dintr-un şir de odăi întunecoase, aflate într-o clădire ce sta să se prăbuşească, din fundul unei curţi, atât de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ţi-o închipui alergând pe acolo pe când fusese o tânără căsuţă, jucându-se de-a v-aţi ascunsele cu alte căsuţe si neizbutind să mai găsească
ieşirea. Acum era cam bătrână şi cam mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară de Scrooge, celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecată, încât până şi Scrooge, care cunoştea fiecare piatră, era nevoit să
bâjbâie cu mâinile prin ea. Ceaţa şi gerul frivăluiseră într-atât vechea poartă
neagră a casei, încât părea că însuşi Duhul Rău al Vremii şedea în prag, cufundat în jalnică meditaţie.
Este adevărat că ciocănaşul de la uşă nu avea nimic neobişnuit, doar că era foarte mare. Este, de asemenea, adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară şi dimineaţă, de când stătea în acel loc, la fel de adevărat era că Scrooge deţinea ceea ce se numeşte imaginaţie la fel de puţin ca orice locuitor al Londrei, inclusiv cutezăm să spunem membrii corporaţiilor, ai consiliului municipal şi ai breslelor.
Să mai ţinem seama şi de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley, din după-amiaza când pomenise ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu şapte ani. Ei, şi atunci să-mi explice mie cine poate cum de s-a întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să vadă în ciocănaşul de la uşă, fără ca acesta să fi suferit între timp nici o prefacere, nu un ciocănaş de uşă, ci chipul lui Marley.
Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în care se aflau celelalte obiecte din fundătură, ci avea în jur o lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. Nu era o figură furioasă sau feroce, se uita la Scrooge aşa cum se uita de obicei Marley: cu nişte ochelari fantomatici ridicaţi pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvăşit într-un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un curent de aer fierbinte, şi, deşi ochii îi erau larg deschişi, nu se mişcau deloc. Asta, laolaltă cu paloarea lui îl făceau înfricoşător, dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci mai degrabă neţinând seama de acel chip si nefiind în puterea lui.
Privind ţintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou ciocănelul de uşă.
N-ar fi adevărat dacă am susţine că nu era speriat sau că nu simţea o tulburare grozavă în vine, pe care n-o mai cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci vajnic, intră şi aprinse luminarea.
Se opri într-adevăr, şovăind o clipă, înainte de a închide uşa, se uită
într-adevăr, prudent, mai întâi pe după ea, de parcă s-ar fi aşteptat totuşi să se sperie văzând codiţa de păr a lui Marley apărând în hol. Dar nu era nimic pe dosul uşii în afară de şuruburile şi piuliţele cu care era fixat ciocănaşul, aşa că spuse
