― Ba mă deranjează, spuse Scrooge, şi nici nu e cinstit. Dacă ţi-aş opri pentru asta o jumătate de coroană, pun rămăşag că te-ai socoti nedreptăţit.

Copistul zâmbi sfios.

― Dar pe mine, spuse Scrooge, nu mă socoteşti nedreptăţit dacă-ti plătesc leafa pe o zi fără să munceşti.

Copistul îi aminti că asta se întâmpla doar o dată pe an.

― Halal scuză pentru a buzunări omul de douăzeci si cinci decembrie în fiecare an! spuse Scrooge, încheindu-şi paltonul până la bărbie. Dar cred că

trebuie să-ţi dau liber toată ziua. Ai grijă să fii aici mai devreme poimâine dimineaţă.

Copistul promise că aşa va face; şi Scrooge ieşi bombănind, închise biroul într-o clipită, şi copistul, cu capetele lungi ale şalului său alb fluturându-i pe sub surtuc (căci nu avea palton), se dădu de douăzeci de ori cu sania pe Cornhill, la coada unui şir de băietani, ca să cinstească şi el ajunul Crăciunului, şi alergă cât îl ţineau picioarele până acasă, în Camden Town, ca să joace baba-oarba.

Scrooge luă trista lui masă în obişnuita cârciumă tristă şi, după ce citi toate gazetele şi îşi trecu restul serii cu contul lui bancar, se duse acasă să se culce.

Locuia în apartamentul ce aparţinuse odinioară asociatului său răposat.

Era alcătuit dintr-un şir de odăi întunecoase, aflate într-o clădire ce sta să se prăbuşească, din fundul unei curţi, atât de nepotrivită acolo, încât cu greu ai fi putut să nu ţi-o închipui alergând pe acolo pe când fusese o tânără căsuţă, jucându-se de-a v-aţi ascunsele cu alte căsuţe si neizbutind să mai găsească

ieşirea. Acum era cam bătrână şi cam mohorâtă, căci în ea nu locuia nimeni în afară de Scrooge, celelalte odăi fiind închiriate ca birouri. Curtea era atât de întunecată, încât până şi Scrooge, care cunoştea fiecare piatră, era nevoit să

bâjbâie cu mâinile prin ea. Ceaţa şi gerul frivăluiseră într-atât vechea poartă

neagră a casei, încât părea că însuşi Duhul Rău al Vremii şedea în prag, cufundat în jalnică meditaţie.

Este adevărat că ciocănaşul de la uşă nu avea nimic neobişnuit, doar că era foarte mare. Este, de asemenea, adevărat că Scrooge îl văzuse, în fiecare seară şi dimineaţă, de când stătea în acel loc, la fel de adevărat era că Scrooge deţinea ceea ce se numeşte imaginaţie la fel de puţin ca orice locuitor al Londrei, inclusiv cutezăm să spunem membrii corporaţiilor, ai consiliului municipal şi ai breslelor.

Să mai ţinem seama şi de faptul că Scrooge nu se mai gândise deloc la Marley, din după-amiaza când pomenise ultima oară numele asociatului său, mort în urmă cu şapte ani. Ei, şi atunci să-mi explice mie cine poate cum de s-a întâmplat ca Scrooge, după ce a vârât cheia în broască, să vadă în ciocănaşul de la uşă, fără ca acesta să fi suferit între timp nici o prefacere, nu un ciocănaş de uşă, ci chipul lui Marley.

Chipul lui Marley. Nu se afla în umbra de nepătruns în care se aflau celelalte obiecte din fundătură, ci avea în jur o lumină sinistră, ca un homar stricat într-un beci întunecos. Nu era o figură furioasă sau feroce, se uita la Scrooge aşa cum se uita de obicei Marley: cu nişte ochelari fantomatici ridicaţi pe fruntea sa fantomatică. Părul îi era răvăşit într-un mod ciudat, ca de o răsuflare sau de un curent de aer fierbinte, şi, deşi ochii îi erau larg deschişi, nu se mişcau deloc. Asta, laolaltă cu paloarea lui îl făceau înfricoşător, dar groaza nu părea a fi degajată de propria sa expresie, ci mai degrabă neţinând seama de acel chip si nefiind în puterea lui.

Privind ţintă acest fenomen, Scrooge văzu din nou ciocănelul de uşă.

N-ar fi adevărat dacă am susţine că nu era speriat sau că nu simţea o tulburare grozavă în vine, pe care n-o mai cunoscuse din pruncie. Cu toate acestea, puse mâna pe cheia căreia îi dăduse drumul, o răsuci vajnic, intră şi aprinse luminarea.

Se opri într-adevăr, şovăind o clipă, înainte de a închide uşa, se uită

într-adevăr, prudent, mai întâi pe după ea, de parcă s-ar fi aşteptat totuşi să se sperie văzând codiţa de păr a lui Marley apărând în hol. Dar nu era nimic pe dosul uşii în afară de şuruburile şi piuliţele cu care era fixat ciocănaşul, aşa că spuse

„Ptiu! Ptiu!" şi o trânti.

Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra si fiecare butoi din

pivniţele negustorului de vin de dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său.

Scrooge nu era omul care se sperie de ecou. Zăvori uşa, străbătu holul şi urcă

scara, încet, încet: potrivindu-şi luminarea în timp ce urca.

Poate vi se întâmplă să vorbiţi în dodii, spunând că a respecta o lege proastă

abia ieşită din Parlament e o gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai trăsura pe o scară zdravănă de odinioară, dar vreau să vă spun că pe scara aceea puteaţi urca ditamai dricul, şi încă de-a latul, cu oiştea spre perete şi cu portiera spre balustradă, şi aţi fi izbutit foarte uşor. Era destul de lată pentru aşa ceva, ba mai rămânea şi loc, şi poate de aceea lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în faţa lui în întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat suficient holul de la intrare, aşa că vă puteţi închipui că

luminarea de seu a lui Scrooge nu spulbera nicidecum întunecimea.

Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuşi de puţin, întunericul nu costă bani şi asta îi plăcea lui Scrooge. Dar înainte de a închide uşa lui cea grea, dădu o raită prin odăi ca să se asigure că totul e bine. Il îmboldea la asta amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui.

Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea, un foc mic în cămin, lingura şi blidul pregătite, şi cratiţa cu terci de ovăz (Scrooge suferea de guturai) pe plită. Nimeni sub pat, nimeni în şifonier, nimeni în halatul care atârna într-o poziţie suspectă pe perete.

Debaraua cu vechituri, ca de obicei. Grătare vechi de cămin, încălţări vechi, două

coşuri pentru peşte, un lavoar pe trei picioare si un vătrai.

Închise mulţumit uşa si se încuie înăuntru, încuie de două ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit astfel de orice surpriză, îşi scoase fularul, îşi puse halatul şi papucii, apoi scufia de noapte şi se aşeză în faţa focului să-şi mănânce terciul.

Era cu adevărat un foc tare prăpădit, o nimica toată pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit să stea cocârjat lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de cărbuni. Căminul era vechi, construit cu mult timp în urmă de un olandez şi acoperit tot cu nişte plăci ciudate de faianţă olandeză cu ilustraţii din Biblie.

Erau acolo Cain şi Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri vestitori coborând prin văzduh pe nori ca nişte saltele de puf, Abraham, Belşatari, apostoli pornind pe mare într-un fel de untiere, sute de figuri care să-i ademenească

gândurile; şi totuşi chipul lui Marley, mort de şapte ani, apărea ca toiagul străvechiului profet şi înghiţea tot. Dacă fiecare placă netedă de faianţă ar fi fost la început goală, având darul de a alcătui pe suprafaţa sa o imagine din frânturile dezlânate ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie a capului bătrânului Marley.

― Mofturi! spuse Scrooge şi străbătu odaia de-a curmezişul.

După ce se mai învârti un timp prin ea, se aşeză din nou, rezemându-şi capul de speteaza scaunului, privirea îi căzu pe clopoţel, un clopoţel atârnat în odaie, nefolosit de mult, care comunica, în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire şi cu o frică stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoţelul începe să se legene. Se legăna atât de lin în lăcaşul lui, că

abia de scotea vreun sunet, dar în curând începu să sune tare şi, o dată cu el, toţi clopoţeii din casă.

O ţinură aşa poate jumătate de minut sau un minut, dar păru un ceas. Apoi clopoţeii încetară să sune toţi deodată, aşa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva departe, dedesubt, de parcă cineva târa după el un lanţ greu peste butoaiele din pivniţa neguţătorului de vinuri. Atunci Scrooge îşi aminti că auzise spunându-se că în casele bântuite de fantome, acestea târăsc lanţuri după ele.

Uşa pivniţei se dădu de perete cu o bubuitură şi atunci auzi un zgomot si mai puternic la etajele de dedesubt, urcă scara, apoi se apropie de uşa lui.

― Mofturi! Mofturi! spuse Scrooge. Eu nu cred!

Şi totuşi se schimbă la faţă, când, fără a se opri, fantoma trecu prin uşa grea şi pătrunse în odaie, în văzul lui. În clipa când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi strigat: „O cunosc! E fantoma lui Marley!", după care se micşoră din nou.

Acelaşi chip, leit. Marley cu codiţa lui de păr, cu jiletca, nădragii şi ghetele pe care i le ştia, canafurile acestora din urmă erau zbârlite ca şi codiţa lui, ca şi pulpanele jiletcii, ca şi părul de pe cap. Lanţul pe care îl târa era prins în jurul taliei. Era lung şi răsucit în jurul lui ca o coadă, şi era alcătuit (Scrooge îl cercetă

cu de-amănuntul) din casete de bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri şi pungi grele, din oţel. Corpul îi era străveziu, cercetîndu-l cu privirea, Scrooge văzu prin jiletca lui cei doi nasturi de la spate.

Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu crezuse până în clipa aceea, când se vedea că nu avea nici măruntaie.

Dar nu, tot nu credea. Deşi cerceta pe toate părţile stafia şi o vedea stând în faţa lui, deşi simţea frigul din ochii ei reci ca moartea, şi, deşi observă chiar şi ţesătura broboadei îndoite şi înfăşurate în jurul capului şi bărbiei, acoperământ pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă şi se împotrivea simţurilor lui.

― Ce mai e şi asta? spuse Scrooge, caustic şi rece ca întotdeauna. Ce vrei de la mine?

― Multe vreau!

Era vocea lui Marley, fără îndoială.