vioi, însoţit de colegul lui de ucenicie.

― E Dick Wilkins, de bună seamă! îi spuse Scrooge fantomei. Doamne-ajută, el e! Uite-l! Dick era foarte ataşat de mine. Bietul Dick! Vai, vai, vai!

― Iuhu, băieţi, spuse Fezziwig. Nu se mai munceşte în seara asta. E ajunul Crăciunului, Dick. E Crăciun, Ebenezer! Uite acuşi punem obloanele, strigă

bătrânul Fezziwig, bătând tare din palme, cât ai zice peşte!

Nu v-ar fi venit să credeţi cu câtă râvnă se puseră cei doi băieţi pe treabă!

Dădură buzna în stradă cu obloanele unu, doi, trei le prinseră sus în lăcaşurile lor patru, cinci, şase le puseră drugii şi îi bătură şapte, opt, nouă şi se întoarseră, înainte s-ajungeţi voi cu numărătoarea până la doisprezece, gâfâind ca nişte cai de curse.

― Hop şi-aşa! strigă bătrânul Fezziwig, coborându-se de la pupitrul lui înalt cu o extraordinară sprinteneală. Faceţi curăţenie, flăcăi, să se facă loc aici! Hop şi-aşa, Dick, fii vioi, Ebenezer!

Curăţenie! Ar fi curăţat orice, puteau să cureţe orice, sub privirea bătrânului Fezziwig. Treaba fu făcută într-un minut. Tot ce se putea deplasa fu ascuns vederii, de parcă ar fi fost alungat din viaţa publică pentru totdeauna, podeaua fu măturată şi stropită, fitilele lămpilor potrivite, cărbunii îngrămădiţi pe foc, şi depozitul se prefăcu într-o sală de bal confortabilă, caldă, uscată şi luminoasă, aşa cum ţi-ai dori să vezi într-o noapte de iarnă.

Şi iată că intră un scripcar cu o partitură, care se urcă la pupitrul cel măreţ şi făcu din el o orchestră, care suna precum cincizeci de stomacuri tulburate. Iată că

intră doamna Fezziwig, cu un zâmbet larg, adevărat. Iată că intrară cele trei domnişoare Fezziwig, surâzătoare şi drăgălaşe. Iată că intrară cei şase tineri cu inimile zdrobite de ele. Iată că intrară toţi tinerii si toate tinerele care lucrau acolo.

Iată că intră fata-n casă, cu vărul ei, brutarul. Iată că intră bucătăreasa, cu bunul prieten al fratelui ei, lăptarul. Iată că intră băiatul de peste drum, bănuit că nu primea destulă mâncare de la stăpânul lui, încercând să se ascundă în spatele fetei de la a doua casă după cea de alături, care se dovedise că fusese trasă de urechi de stăpâna ei. Intrară cu toţii, unul după celălalt, unii cu sfială, alţii cu îndrăzneală,

unii cu graţie, alţii cu stânjeneală, unii împingând, alţii trăgând, toţi intrară, în toate felurile şi în toate chipurile. Şi se prinseră în dans, douăzeci de perechi deodată; făcură jumătate de cerc şi apoi se răsuciră în cealaltă direcţie, veniră spre mijloc, apoi se îndepărtară din nou, se învârtiră şi se învârtiră, grupându-se după

cum îi trăgea aţa, vechea pereche care conducea la început dansul apărea mereu unde nu trebuia, o nouă pereche conducea apoi dansul, luând-o de la capăt, de îndată ce ajungeau acolo, în sfârşit, toate perechile conduceau dansul şi nici una de pe margini nu putea să le ajute! Când se ajunse în acest punct, bătrânul Fezziwig bătu din palme ca să oprească dansul strigând „Bravo!", iar scripcarul îşi cufundă faţa înfierbântată într-o oală cu bere neagră, adusă acolo taman în acest scop. Dar dispreţuind odihna, îşi făcu din nou apariţia şi reîncepu pe loc să cânte, deşi nu mai erau dansatori, ca şi cum celălalt scripcar fusese dus acasă vlăguit, pe o targa, iar el era unul proaspăt, hotărât mai degrabă să piară decât să-l mai vadă-n ochi.

Şi iarăşi dansară şi se jucară gajuri, şi iarăşi dans şi tort, vin fier şi o halcă

mare de friptură rece, o bucată mare de răcitură fiartă şi plăcinte cu carne şi multă, multă bere. Dar surpriza cea mare a serii veni după friptură şi răcitură, când scripcarul (mare pezevenghi, băgaţi de seamă! Era dintre cei pe care nici voi, nici eu nu l-am fi putut învăţa meseria, că şi-o cunoştea el bine!) atacă Sir Roger de Coverley. Atunci, bătrânul Fezziwig o pofti la dans pe doamna Fezziwig. Şi ei conduseră dansul, un dans pe cinste, făcut parcă anume pentru ei, în ritm de trei pătrimi şi cu douăzeci de perechi ca parteneri; oameni cu care nu era de glumit, oameni care dansau în draci, nu umblau, că nici nu ştiau.

Dar să fi fost de două ori mai mulţi ba chiar de patru ori bătrânul Fezziwig tot s-ar fi măsurat cu ei, şi doamna Fezziwig aşijderea. Cât despre ea, era o parteneră

vrednică de el, în toate sensurile cuvântului. Dacă asta nu e o laudă grozavă, spuneţi-mi voi una mai grozavă şi o s-o folosesc. Din gambele lui Fezziwig părea să iasă o lumină adevărată. Străluceau ca nişte luni, pretutindeni, printre dansatori. N-ai fi putut prevedea, în nici o clipă anume, ce se va întâmpla cu ele.

Şi după ce bătrânul Fezziwig şi doamna Fezziwig executară întregul dans înaintaţi si retrageţi-vă, ambele mâini spre partener, plecăciune şi reverenţă, piruetă, podul şi din nou înapoi, la locurile voastre Fezziwig făcu foarfecă o făcu cu atâta dibăcie, încât parcă ar fi clipit din picioare, şi apoi reveni pe podea, fără să se clatine nici un pic.

Când ceasul bătu de unsprezece, balul familial se sparse. Domnul şi doamna Fezziwig îşi luară poziţia, de fiecare parte a uşii, si strânseră mâna fiecărei persoane, pe rând, pe măsură ce aceasta, fie bărbat, fie femeie, ieşea, urându-i un Crăciun fericit. După ce toţi plecaseră în afara celor doi ucenici, procedară la fel şi cu ei; şi astfel, glasurile voioase se îndepărtară şi flăcăii se băgară în paturile lor, care erau sub o tejghea, în dosul prăvăliei.

În tot acest timp, Scrooge se comportase ca un om ieşit din minţi. Inima şi sufletul lui erau în scena aceea, cu sinele lui de odinioară. Confirma tot, îşi amintea tot, se bucura de tot şi era cuprins de cea mai ciudată agitaţie.

Abia acum, după ce feţele fericite, cea a sinelui său de odinioară şi cea a lui Dick, se întoarseră, îşi aduse aminte de duh şi îşi dădu seama că îl privea fără

înconjur, în timp ce lumina de pe capul lui strălucea foarte tare.

― E o nimica toată, spuse duhul, să trezeşti recunoştinţa prostimii.

― O nimica toată! repetă Scrooge.

Duhul îi făcu semn să-i asculte pe cei doi ucenici care se întreceau în laude la adresa lui Fezziwig; şi după ce ascultă, spuse :

― Ba e nimica toată! N-a cheltuit decât câteva lire din banii voştri muritori: probabil vreo trei, patru. Merită laude doar pentru atât?

― Nu-i vorba de asta, spuse Scrooge, înfierbântat de această observaţie şi vorbind, fără să-şi dea seama, ca sinele lui de odinioară, nu ca sinele de mai târziu.

Nu-i vorba de asta, duhule. Stă în puterea lui de a ne face fericiţi sau nefericiţi, de a ne face slujba uşoară sau împovărătoare, de a face din ea o plăcere sau un chin.

Puterea lui poate că stă în cuvinte şi priviri, în lucruri atât de vagi si neînsemnate, încât e cu neputinţă să le pui una sub alta şi să le aduni: şi atunci...? Fericirea pe care o împarte el e la fel de mare ca si cum ar fi costat o avere.

Simţi privirea duhului şi se opri.

― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.

― Nimic deosebit, spuse Scrooge.

― Parcă s-a întâmplat totuşi ceva, insistă duhul.

― Nu, spuse Scrooge. Nu. As vrea să-i pot spune o vorbă, două, copistului meu, chiar în clipa asta. Atâta tot.

Sinele lui de odinioară stinse lămpile, în timp ce el îşi exprima această dorinţă; Scrooge şi duhul erau din nou, unul lângă celălalt, afară.

― Răgazul meu se apropie de sfârşit, observă duhul. Repede!

Îndemnul nu i se adresa lui Scrooge sau altei fiinţe vizibile, dar îşi făcu de îndată efectul. Căci Scrooge se văzu din nou pe el însuşi. Acum era mai în vârstă, un bărbat matur. Nu avea încă întipărite pe faţă liniile aspre şi rigide din anii următori, dar începuse să capete semnele grijilor şi ale zgârceniei. Avea o nerăbdare, o lăcomie, un neastâmpăr în ochii în care se citea că năravul prinsese rădăcini şi peste care avea să se lase umbra copacului tot mai înalt.

Nu era singur. Şedea lângă o tânără blondă cu o rochie de doliu, în ochii ei erau lacrimi, ce scânteiau în lumina pe care o răspândea Duhul Crăciunurilor Trecute.

― Contează prea puţin, spuse ea încetişor. Pentru tine, foarte puţin. Un alt idol mi-a luat locul, şi dacă el va putea să-ţi aducă voie bună şi mângâiere de acum încolo, aşa cum aş fi încercat eu s-o fac, nu am motiv de îngrijorare.

― Ce idol ţi-a luat locul? interveni el.

― Un idol de aur.

―Asta e rânduiala dreaptă a lumii! spuse el.Cu nimic nu e ea mai necruţătoare decât e cu sărăcia şi nimic nu condamnă ea mai mult, cu vorba, decât goana după

avere.

― Te temi prea mult de lume, îi replică tânăra cu blândeţe. Toate celelalte

speranţe ale tale s-au contopit în speranţa de a nu risca niciodată să-ţi reproşeze sărăcia. Am văzut cum te-ai lepădat pe rând de năzuinţele nobile, până ce patima de căpetenie. Câştigul, a pus stăpânire pe tine. Nu-i aşa?

― Şi ce dacă? îi răspunse el. Chiar dacă as fi devenit atât de înţelept, ce-i cu asta? Faţă de tine nu m-am schimbat.

Ea clătină din cap.

― M-am schimbat?

― Învoiala noastră este veche. A fost făcută pe când amândoi eram sărmani şi mulţumiţi de soarta noastră, până ce va sosi şi vremea când ne vom spori bunurile pământene prin hărnicia noastră răbdătoare. Te-ai schimbat, într-adevăr. Când am făcut învoiala, erai alt om.

― Eram un copil, spuse el enervat.