― Binele tău, spuse fantoma.
Scrooge îşi exprimă recunoştinţa, dar asta nu-l împiedică să-şi spună în sinea lui că o noapte de odihnă netulburată i-ar fi fost de mai mult folos. Probabil că
duhul l-o fi auzit ce gândeşte, căci spuse imediat:
― Atunci, plângerile tale. Ia seama! îşi întinse mâna puternică în timp ce vorbea şi îl apucă uşor de braţ.
― Ridică-te şi urmează-mă!
Scrooge s-ar fi văicărit zadarnic că pe vremea aceea si la acel ceas din noapte o plimbare nu era deloc potrivită, că patul era cald şi că termometrul arăta multe grade sub zero afară, că era îmbrăcat subţire, fiind doar în papuci, halat şi scufie de noapte; şi că era deja răcit. Nu se putea împotrivi strânsorii lui, deşi era blândă
ca a unei mâini de femeie. Se ridică, dar, băgând de seamă că duhul se îndrepta spre fereastră, îi apucă veşmântul, rugându-se de el.
― Sunt muritor, protestă Scrooge, şi pot să cad.
― Îngăduie atingerea mâinii mele aici, spuse duhul, punându-i-o pe inimă, şi vei fi susţinut nu doar acum!
În timp ce rosti aceste vorbe, trecură prin zid şi se pomeniră pe un drum de ţară deschis, mărginit de câmpuri pe fiecare parte. Oraşul dispăruse cu totul. Nu se zărea nici urmă de el. O dată cu el dispăruseră şi întunericul şi ceaţa, căci era o zi de iarnă rece, senină, cu zăpadă pe jos.
― Doamne Dumnezeule! spuse Scrooge, încleştându-şi mâinile în timp ce se uită în jur. în locul acesta am crescut! Aici am copilărit!
Duhul îl privi cu blândeţe. Bătrânul îi simţea încă vag atingerea, deşi fusese uşoară şi trecătoare. Era asaltat de o mie de miresme care pluteau în aer, fiecare legată de o mie de gânduri, speranţe, bucurii şi griji, de mult de tot uitate!
― Îţi tremură buzele, spuse duhul. Şi ce ai pe obraz?
Scrooge mormăi, cu o ciudată jenă în glas, că e un coş, si se rugă de fantomă
să-l ducă unde pofteşte.
― Îţi aminteşti drumul? întrebă duhul.
― Cum să nu mi-l amintesc? strigă înflăcărat Scrooge. As putea să-l urmez legat la ochi.
― Ciudat că l-ai uitat atâţia ani! remarcă fantoma. Hai să mergem.
Porniră pe drum si Scrooge recunoştea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare copac, până ce în depărtare se ivi un mic târg, cu podul şi biserica lui, cu râul lui şerpuitor. Văzură câţiva ponei flocoşi venind în trap spre ei, purtând în spinare nişte băieţi care strigau spre alţi băieţi aflaţi în şarete si căruţe mânate de fermieri.
Toţi băieţii erau voioşi si strigau unii la alţii, până ce câmpurile late se umplură de melodii vesele, făcând aerul răcoros să râdă auzindu-le.
― Acestea sunt doar umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Nu ne simt prezenţa.
Voioşii călători veniră spre ei, şi în timp ce veneau, Scrooge îi recunoscu şi îi numi pe fiecare. De ce oare se bucura peste măsură să-i vadă? De ce îi sticleau ochii reci şi de ce îi tresaltă inima când ei trecură prin faţa lui? De ce oare era fericit auzindu-i că îşi urează Crăciun fericit când se despărţeau la răscruci şi pe drumuri lăturalnice, ducându-se la casele lor? Ce însemna Crăciun fericit pentru Scrooge? Naiba să-l ia de Crăciun fericit! Lui nu-i adusese niciodată nimic bun!
― Şcoala nu e cu totul părăsită, spuse fantoma, încă mai e acolo un copil singuratic, uitat de prietenii lui.
Scrooge spuse că ştia. Şi suspină.
Părăsiră drumul mare, luând-o pe un drumeag bine cunoscut de Scrooge, şi ajunseră în curând la un conac din cărămidă roşie ştearsă, cu o cupolă pe acoperiş, o sfârlează de vânt în vârf şi un clopot atârnând în ea. Era o casă mare, dar ajunsă
acum o ruină, căci acareturile sale erau puţin folosite, pereţii erau umezi si mucegăiţi, geamurile sparte şi porţile căzute. In grajd umblau ţanţoş si cloncănind nişte păsări, iar şoproanele pentru trăsuri şi şurile erau năpădite de iarbă. Nici înăuntru nu mai era mare lucru care să amintească de starea ei de odinioară; căci, pătrunzând în holul mohorât şi aruncând o privire prin uşile deschise ale multor încăperi, văzură că erau mari, friguroase şi cu puţine mobile. Se simţea un miros de pământ, de pustietate glacială, care îţi evoca prea multe treziri la lumina luminării şi nu prea multă mâncare.
Cei doi, duhul şi Scrooge, străbătură holul, îndreptându-se spre o uşă din dosul casei. Se deschise în faţa lor, dând la iveală o încăpere lungă, pustie şi tristă, pe care şirurile de bănci şi de pupitre urâte, din lemn de brad, o făceau să pară şi mai pustie. La unul din pupitre, un băiat singuratic citea lângă un foc firav, Scrooge se aşeză pe o bancă şi plânse văzându-se pe el însuşi, aşa cum fusese, o biată fiinţă uitată.
Ecourile tăinuite ale casei, chiţăiturile şi forfota şoarecilor din dosul lambriurilor, picăturile ce se scurgeau din cişmeaua pe jumătate dezgheţată din curtea mohorâtă din spate, leneşul balans al uşii unei magazii goale, trosnetele focului, toate acestea îi înmuiară inima lui Scrooge, slobozindu-i şi mai tare lacrimile.
Duhul îi atinse braţul, arătând spre binele său mai tânăr, absorbit de lectură.
Deodată, un bărbat cu vesminte străine, care se vedea limpede, miraculos de real, apăru la fereastră, cu un topor vârât în centură şi ducând de frâu un măgar încărcat cu lemne.
― Ia uite, este Ali Baba! exclamă Scrooge fascinat. Bătrânul si cinstitul Ali Baba, dragul de el! Da, da, îmi amintesc! Odată, de Crăciun, când copilul singuratic de acolo a rămas în şcoala părăsită, el a apărut de-adevăratelea, pentru prima dată, chiar aşa. Bietul băiat! Şi Valentin, spuse Scrooge. Şi sălbaticul lui frate, Orson; uite-i! Şi cum îl cheamă? cel care a fost lăsat în izmene, dormind, la poarta Damascului; nu-l vezi? Şi grăjdarul sultanului, răsturnat de duhurile rele; uite-l cum stă în cap! Aşa-i trebuie! îmi pare bine. De ce s-a însurat tocmai el cu prinţesa?
Dacă l-ar fi auzit pe Scrooge, risipindu-şi toată ardoarea în asemenea subiecte, cu un glas cu totul neobişnuit, între râs şi plâns, şi dacă ar fi văzut faţa lui luminată
şi emoţionată, tare s-ar mai fi minunat partenerii lui de afaceri din Londra.
― Uite-l pe Papagal! strigă Scrooge. Uite-l acolo, cel cu corp verde şi coadă
galbenă şi un fel de salată verde în creştet! Sărmane Robin Crusoe, l-a strigat când s-a întors acasă, după ce a navigat în jurul insulei. „Sărmane Robin Crusoe, pe unde-ai umblat, Robin Crusoe?" Omul a crezut că visa, dar nu visa. Era Papagalul, să ştii. Uite-l şi pe Vineri, aleargă de rupe pământul spre golfuleţ! Hei! Alo!
Hei-ho!
Apoi, trecând iute la o altă stare, trecere foarte străină caracterului său, spuse, compătimindu-şi sinele lui de odinioară, „Bietul băiat!", şi se porni iar pe plâns.
― Aş vrea..., murmură Scrooge, băgând mâna în buzunar şi uitându-se în jur, după ce îşi şterse ochii cu manşeta. Dar e prea târziu.
― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.
― Nimic, spuse Scrooge. Nimic. Noaptea trecută, un băieţel mi-a cântat un colind de Crăciun la uşă. As vrea să-i fi dat ceva: asta-i tot.
