înflorească pe deplin? Oare nu ai cunoştinţă că orice duh creştin care trudeşte cu bună-credinţă în mica lui lume, oricare ar fi aceasta, descoperă că viaţa lui muritoare e prea scurtă pentru nemărginitele sale prilejuri de a aduce foloase?

Oare nu ai cunoştinţă că, oricât de amarnic te-ai căi, nu poţi îndrepta răul făcut, când nu apuci mâna pe care ţi-o întinde viaţa? Şi totuşi aşa am făcut eu! O, vai, aşa am făcut eu!

― Dar tu ţi-ai văzut întotdeauna cu pricepere de îndatoririle tale, Jacob, şovăi Scrooge, care începea să se gândească la el însuşi.

― Îndatoriri! strigă fantoma frângându-şi iarăşi mâinile. Omenirea era îndatorirea mea. Binele tuturor era îndatorirea mea, mărinimia, milostenia, îndurarea şi bunătatea erau toate îndatoririle mele. Treburile legate de meşteşugul meu erau doar un strop de apă în cuprinzătorul ocean al îndatoririlor mele!

Îşi întinse lanţul de-a lungul braţelor, de parcă el era singura pricină a zadarnicei sale suferinţe, şi apoi îl trânti din nou cu furie pe jos.

― La vremea aceasta din anul care se scurge, spuse năluca, sufăr cel mai mult.

De ce am trecut prin mulţimile de semeni ai mei cu ochii plecaţi şi nu i-am ridicat niciodată spre acea stea binecuvântată care i-a călăuzit pe cei înţelepţi spre o casă

sărmană? Nu erau oare cămine sărace spre care să mă poarte şi pe mine lumina sa?

Scrooge era foarte speriat auzind că năluca o ţinea tot aşa şi începu să tremure îngrozitor.

― Ascultă-mă! strigă fantoma. Răgazul meu se-apropie de sfârşit!

―Ascult, spuse Scrooge. Dar nu fi rău cu mine! Nu folosi vorbe întortocheate, Jacob! Te rog!

― Nu ştiu să-ţi spun cum de mă înfăţişez acum ţie în forma în care mă vezi.

Am stat zile de-a rândul nevăzut lângă tine.

Nu era o idee prea plăcută. Pe Scrooge îl trecură fiori şi îşi şterse năduşeala de pe frunte.

― Nu e nicidecum partea cea mai uşoară a pedepsei mele, continuă fantoma.

Mă aflu în noaptea asta aici pentru a te preveni că încă mai ai un prilej şi o speranţă de a nu-mi împărtăşi soarta. Un prilej şi o speranţă pe care ţi le ofer eu, Ebenezer.

― Întotdeauna mi-ai fost un prieten bun, spuse Scrooge. Îţi mulţumesc.

― Vei fi vizitat, reluă fantoma, de trei duhuri.

Lui Scrooge îi căzu faţa, aproape la fel de jos cât îi căzuse fantomei falca.

― Acestea ar fi prilejul şi speranţa de care ai pomenit, Jacob? întrebă el cu glas şovăitor.

― Da.

― Cred că... m-aş lipsi de ele, spuse Scrooge.

― Dacă ele nu te vizitează, spuse fantoma, nu poţi spera să ocoleşti cărarea pe care am păşit eu. Aşteaptă-l pe primul mâine, când clopotul va bate de unu.

― Nu s-ar putea să vină toţi odată, ca să scap mai repede, Jacob? încercă

Scrooge.

― Aşteaptă-l pe cel de-al doilea în noaptea următoare, la aceeaşi oră. Pe cel de-al treilea, în noaptea următoare, după ce va înceta răsunetul ultimei bătăi de ora douăsprezece. Pe mine n-ai să mă mai vezi, şi ai grijă, spre binele tău, să nu uiţi ce s-a petrecut între noi!

După ce rosti aceste vorbe, năluca îşi luă de pe masă broboada şi se înfăşură

cu ea în jurul capului, cum fusese mai înainte. Scrooge prinse de veste după

clămpănitul pe care-l produseră dinţii săi când fălcile fură prinse în bandaj.

Cuteză să-şi ridice din nou privirea şi îl văzu pe vizitatorul supranatural stând în fata lui cu spatele drept şi cu lanţul aruncat peste şi în jurul braţului.

Arătarea se îndepărtă de el, cu spatele, şi, la fiecare pas al ei, fereastra se ridica un pic, aşa încât, când năluca ajunse la ea, era larg deschisă.

Îi făcu semn lui Scrooge să se apropie, şi el se supuse. Când erau la doi paşi unul de celălalt, fantoma lui Marley îşi ridică mâinile, prevenindu-l să nu se mai apropie. Scrooge rămase pe loc.

Mai mult de uimire şi de spaimă, decât ca un gest de supunere: căci, o dată cu ridicarea mâinii, îi pătrunseră în auz un haos de zgomote din văzduh, vaiete şi regrete incoerente, strigăte de jale neînchipuit de triste şi pline de căinţă. După ce ascultă o clipă, năluca se alătură acelui bocet îndurerat şi îşi luă zborul în noaptea pustie şi întunecată.

Scrooge se duse la fereastră, disperat în curiozitatea lui. Privi afară.

Văzduhul era plin de stafii, care se vânzoleau de colo-colo, cuprinse de neastâmpăr şi zorite, gemând tot timpul. Fiecare avea lanţuri, ca fantoma lui Marley, câteva (erau poate guverne vinovate) erau legate laolaltă, nici una nu era liberă. Multe îi erau cunoscute lui Scrooge de pe vremea când erau vii. Fusese foarte apropiat de o fantomă bătrână, îmbrăcată cu un surtuc alb, cu un seif de fier monstruos atârnat de gleznă, care plângea sfâşietor, pentru că nu putea ajuta o femeie necăjită cu un prunc, pe care îi vedea dedesubt, în pragul unei uşi. Era limpede că suferinţa lor venea din aceea că doreau să intervină, cu gând bun, în viaţa oamenilor, dar îşi pierduseră pentru totdeauna această putere.

Scrooge nu-şi dădu seama dacă aceste făpturi se pierdură în ceaţă sau dacă

ceaţa îi învălui. Dar atât ele, cât şi glasurile lor spectrale dispărură deodată, si noaptea redeveni ceea ce fusese când venise el acasă.

Scrooge închise fereastra şi cercetă uşa prin care intrase fantoma. Era încuiată

de două ori, aşa cum o încuiase cu propriile lui mâini, si zăvoarele erau neatinse.

Dădu să spună „Mofturi!", dar se opri la prima silabă. Şi simţind, din pricina emoţiilor suferite, a oboselii de peste zi, a privirii aruncate în Lumea Nevăzută sau a plicticoasei conversaţii cu fantoma, o mare nevoie de odihnă, se băgă direct în pat, fără să se mai dezbrace, şi adormi pe loc.

STANŢA A DOUAPrimul dintre cele trei duhuri

Când Scrooge se trezi, era atât de întuneric, că, privind din pat, abia putea desluşi geamul străveziu de pereţii opaci ai odăii lui. Se căznea să străpungă

întunecimea cu ochii lui de cămătar, când clopotele unei biserici din apropiere bătură cele patru sferturi. Îşi încorda auzul ca să audă ora.

Spre marea lui uimire, clopotul cel greu trecu de şase şi de şapte, trecu şi de opt, şi tot aşa, până la douăsprezece, apoi se opri. Douăsprezece! Când se culcase, era două şi ceva. Ceasul se stricase. O fi intrat vreun ţurţure în mecanism.

Douăsprezece!

Duse mâna la arcul ceasului cu repetiţie, pentru a corecta orologiul acela fără

noimă. Micul lui puls iute bătu douăsprezece, şi se opri.

― Dar nu e cu putinţă, spuse Scrooge, să fi dormit o zi întreagă şi încă o bucată bună din noaptea următoare. Nu e cu putinţă să se fi petrecut ceva cu soarele, iar acum să fie douăsprezece ziua!

Ideea aceasta îl sperie, aşa că se dădu jos din pat şi bâjbâi până la fereastră. Fu nevoit să şteargă geamul îngheţat cu mâneca halatului de casă, ca să poată vedea ceva, dar văzu foarte puţin. Nu desluşi decât că ceaţa era la fel de deasă şi că era un frig cumplit, că nu se auzeau oameni alergând încoace şi-ncolo şi producând vânzoleală, cum fără îndoială s-ar fi întâmplat, dacă noaptea ar fi alungat ziua cea luminoasă, punând stăpânire pe lume. Asta era o mare uşurare pentru el, fiindcă

„la trei zile după primirea acestei poliţe, achitaţi domnului Ebenezer Scrooge sau ordonanţei sale" şi aşa mai departe, ar fi rămas zălog în Statele Unite dacă nu mai avea cum să numere zilele.