― Acestea sunt doar umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Nu ne simt prezenţa.

Voioşii călători veniră spre ei, şi în timp ce veneau, Scrooge îi recunoscu şi îi numi pe fiecare. De ce oare se bucura peste măsură să-i vadă? De ce îi sticleau ochii reci şi de ce îi tresaltă inima când ei trecură prin faţa lui? De ce oare era fericit auzindu-i că îşi urează Crăciun fericit când se despărţeau la răscruci şi pe drumuri lăturalnice, ducându-se la casele lor? Ce însemna Crăciun fericit pentru Scrooge? Naiba să-l ia de Crăciun fericit! Lui nu-i adusese niciodată nimic bun!

― Şcoala nu e cu totul părăsită, spuse fantoma, încă mai e acolo un copil singuratic, uitat de prietenii lui.

Scrooge spuse că ştia. Şi suspină.

Părăsiră drumul mare, luând-o pe un drumeag bine cunoscut de Scrooge, şi ajunseră în curând la un conac din cărămidă roşie ştearsă, cu o cupolă pe acoperiş, o sfârlează de vânt în vârf şi un clopot atârnând în ea. Era o casă mare, dar ajunsă

acum o ruină, căci acareturile sale erau puţin folosite, pereţii erau umezi si mucegăiţi, geamurile sparte şi porţile căzute. In grajd umblau ţanţoş si cloncănind nişte păsări, iar şoproanele pentru trăsuri şi şurile erau năpădite de iarbă. Nici înăuntru nu mai era mare lucru care să amintească de starea ei de odinioară; căci, pătrunzând în holul mohorât şi aruncând o privire prin uşile deschise ale multor încăperi, văzură că erau mari, friguroase şi cu puţine mobile. Se simţea un miros de pământ, de pustietate glacială, care îţi evoca prea multe treziri la lumina luminării şi nu prea multă mâncare.

Cei doi, duhul şi Scrooge, străbătură holul, îndreptându-se spre o uşă din dosul casei. Se deschise în faţa lor, dând la iveală o încăpere lungă, pustie şi tristă, pe care şirurile de bănci şi de pupitre urâte, din lemn de brad, o făceau să pară şi mai pustie. La unul din pupitre, un băiat singuratic citea lângă un foc firav, Scrooge se aşeză pe o bancă şi plânse văzându-se pe el însuşi, aşa cum fusese, o biată fiinţă uitată.

Ecourile tăinuite ale casei, chiţăiturile şi forfota şoarecilor din dosul lambriurilor, picăturile ce se scurgeau din cişmeaua pe jumătate dezgheţată din curtea mohorâtă din spate, leneşul balans al uşii unei magazii goale, trosnetele focului, toate acestea îi înmuiară inima lui Scrooge, slobozindu-i şi mai tare lacrimile.

Duhul îi atinse braţul, arătând spre binele său mai tânăr, absorbit de lectură.

Deodată, un bărbat cu vesminte străine, care se vedea limpede, miraculos de real, apăru la fereastră, cu un topor vârât în centură şi ducând de frâu un măgar încărcat cu lemne.

― Ia uite, este Ali Baba! exclamă Scrooge fascinat. Bătrânul si cinstitul Ali Baba, dragul de el! Da, da, îmi amintesc! Odată, de Crăciun, când copilul singuratic de acolo a rămas în şcoala părăsită, el a apărut de-adevăratelea, pentru prima dată, chiar aşa. Bietul băiat! Şi Valentin, spuse Scrooge. Şi sălbaticul lui frate, Orson; uite-i! Şi cum îl cheamă? cel care a fost lăsat în izmene, dormind, la poarta Damascului; nu-l vezi? Şi grăjdarul sultanului, răsturnat de duhurile rele; uite-l cum stă în cap! Aşa-i trebuie! îmi pare bine. De ce s-a însurat tocmai el cu prinţesa?

Dacă l-ar fi auzit pe Scrooge, risipindu-şi toată ardoarea în asemenea subiecte, cu un glas cu totul neobişnuit, între râs şi plâns, şi dacă ar fi văzut faţa lui luminată

şi emoţionată, tare s-ar mai fi minunat partenerii lui de afaceri din Londra.

― Uite-l pe Papagal! strigă Scrooge. Uite-l acolo, cel cu corp verde şi coadă

galbenă şi un fel de salată verde în creştet! Sărmane Robin Crusoe, l-a strigat când s-a întors acasă, după ce a navigat în jurul insulei. „Sărmane Robin Crusoe, pe unde-ai umblat, Robin Crusoe?" Omul a crezut că visa, dar nu visa. Era Papagalul, să ştii. Uite-l şi pe Vineri, aleargă de rupe pământul spre golfuleţ! Hei! Alo!

Hei-ho!

Apoi, trecând iute la o altă stare, trecere foarte străină caracterului său, spuse, compătimindu-şi sinele lui de odinioară, „Bietul băiat!", şi se porni iar pe plâns.

― Aş vrea..., murmură Scrooge, băgând mâna în buzunar şi uitându-se în jur, după ce îşi şterse ochii cu manşeta. Dar e prea târziu.

― Ce s-a întâmplat? întrebă duhul.

― Nimic, spuse Scrooge. Nimic. Noaptea trecută, un băieţel mi-a cântat un colind de Crăciun la uşă. As vrea să-i fi dat ceva: asta-i tot.

Duhul zâmbi, cufundat în gânduri, şi spuse, fluturând mâna:

― Hai să mai vedem şi un alt Crăciun!

Sinele de odinioară al lui Scrooge crescu la auzul acestor cuvinte şi încăperea deveni ceva mai întunecată si mai murdară. Lambriurile se scorojiră, geamurile crăpară şi din tavan căzură bucăţi de moloz, scoţând la iveală şipcile dezgolite, dar cum se petrecură toate acestea, Scrooge nu ştiu, aşa cum nu ştim nici noi. Ştia doar că era foarte adevărat, că toate se petrecuseră chiar aşa; că el era din nou singur, în timp ce toţi ceilalţi băieţi plecaseră acasă, să-şi petreacă frumoasa vacanţă.

Nu mai citea; se plimba disperat de colo-colo. Scrooge se uită la duh şi, clătinând trist din cap, privi neliniştit spre uşă.

Aceasta se deschise şi o fetiţă, mult mai mică decât băiatul, dădu buzna şi, încolăcindu-şi braţele de gâtul lui, i se adresă cu: „Dragul meu, iubitul meu frate!"

― Am venit să te iau acasă, dragul meu frate! spuse copila, bătând din palmele micuţe şi îndoindu-se de râs. Te duc acasă, acasă, acasă!

― Acasă, micuţa mea Fan? repetă băiatul.

― Da, spuse copila, în culmea bucuriei. Acasă, pentru totdeauna. Acasă, de acum în vecii vecilor! Tata e mult mai bun decât era şi acasă e ca în rai! Mi-a vorbit atât de duios într-o noapte minunată când m-am dus la culcare, că nu m-am temut să-l mai întreb încă o dată dacă poţi să vii acasă, şi el a spus da, poţi să vii, şi m-a trimis cu trăsura să te aduc. Şi o să fii bărbat! spuse copila, deschizând ochii.

Şi n-ai să te mai întorci niciodată aici. Dar mai întâi o să fim împreună tot Crăciunul şi o să ne veselim cum nu s-a mai veselit nimeni pe lume!

― Eşti o femeiuşcă pe cinste, micuţa mea Fan! exclamă băiatul.

Ea bătu din palme şi râse şi încercă să-l mângâie pe cap, dar, fiind prea mică, râse din nou şi se ridică pe vârfuri ca să-l sărute. Apoi începu să-l tragă, în nerăbdarea ei copilărească, spre uşă, iar el, bucuros să plece, o însoţi.

O voce înfricoşătoare strigă pe hol:

― Coboară bagajul conaşului Scrooge, acolo!

Si în hol îşi făcu apariţia însuşi directorul şcolii, care îl străfulgera pe conaşul Scrooge cu o privire condescendentă feroce şi îl înspăimântă îngrozitor dând mâna cu el. Îl conduse apoi pe el şi pe sora lui într-un salon, care arăta întocmai ca un vechi puţ, îngheţat cum nu s-a mai văzut, căci hărţile de pe perete, precum şi globurile ceresc şi pământesc de la ferestre erau ca de ceară, din cauza frigului.

Aici, scoase un clondir cu un vin ciudat de deschis la culoare şi o bucată de prăjitură ciudat de vârtoasă şi administra tinerilor câteva doze din aceste delicatese: în acelaşi timp, trimise afară un slujitor costeliv să ofere un păhărel cu

„ceva" poştalionului, care răspunse că îi mulţumeşte domnului, dar, dacă era din acelaşi butoi din care mai gustase, preferă să se lipsească. Cufărul conaşului Scrooge fiind între timp legat de copertina trăsurii, copiii îşi luară rămas-bun de la director, cu multă tragere de inimă, apoi se urcară în trăsură şi porniră veseli pe aleea din grădină; roţile se învârteau repede, împroşcând ca un pulverizator promoroaca şi zăpada de pe frunzele întunecate ale plantelor perene.

― A fost întotdeauna o făptură delicată, pe care o putea doborî şi cea mai mică adiere, spuse fantoma. Dar avea o inimă mare!

― Într-adevăr, spuse Scrooge printre lacrimi. Ai dreptate. Nu tăgăduiesc asta, duhule, Doamne fereşte!

― Era femeie în toată firea când a murit, spuse fantoma, şi parcă a avut şi copii.

― Un copil, preciză Scrooge.

― Adevărat, spuse fantoma. Nepotul tău! Scrooge părea cam tulburat şi răspunse scurt:

― Da.

Deşi lăsaseră şcoala în urma lor chiar în clipa aceea, se aflau acum pe străzile aglomerate ale unui oraş mare, pe care treceau încoace şi-ncolo călători ca nişte umbre; pe care, căruţe şi caleşti, ca nişte umbre se îmbulzeau să-şi croiască drum şi de unde răzbătea toată zarva şi forfota unui oraş adevărat. Prăvăliile împodobite arătau limpede că şi aici era din nou Crăciun; dar era seară şi străzile erau luminate.

Fantoma se opri la uşa unui depozit şi îl întrebă pe Scrooge dacă îl cunoaşte.

― Cum să nu-l cunosc! spuse Scrooge. Doar am fost ucenic aici!

Intrară. Văzând un domn bătrân cu o perucă velşă, care şedea la un pupitru atât de înalt, încât, dacă ar fi fost cu câţiva centimetri şi mai înalt, ar fi dat cu capul de tavan, Scrooge strigă, cuprins de o mare emoţie :

― Ia uite! Bătrânul Fezziwig! Binecuvântată fie inima lui! Fezziwig e iarăşi viu!

Bătrânul Fezziwig puse jos tocul şi îşi ridică privirea spre ceas, care arăta ora şapte. Îşi frecă mâinile, îşi aranja surtucul voluminos, râse din tot trupul, de la încălţări şi până la organul generozităţii lui, şi strigă cu un glas plăcut, mieros, bogat, plin, jovial:

― Iuhu! Ia uită-te! Ebenezer! Dick!

Sinele de odinioară al lui Scrooge, care era acum un tânăr adolescent, intră