STANŢA A DOUAPrimul dintre cele trei duhuri
Când Scrooge se trezi, era atât de întuneric, că, privind din pat, abia putea desluşi geamul străveziu de pereţii opaci ai odăii lui. Se căznea să străpungă
întunecimea cu ochii lui de cămătar, când clopotele unei biserici din apropiere bătură cele patru sferturi. Îşi încorda auzul ca să audă ora.
Spre marea lui uimire, clopotul cel greu trecu de şase şi de şapte, trecu şi de opt, şi tot aşa, până la douăsprezece, apoi se opri. Douăsprezece! Când se culcase, era două şi ceva. Ceasul se stricase. O fi intrat vreun ţurţure în mecanism.
Douăsprezece!
Duse mâna la arcul ceasului cu repetiţie, pentru a corecta orologiul acela fără
noimă. Micul lui puls iute bătu douăsprezece, şi se opri.
― Dar nu e cu putinţă, spuse Scrooge, să fi dormit o zi întreagă şi încă o bucată bună din noaptea următoare. Nu e cu putinţă să se fi petrecut ceva cu soarele, iar acum să fie douăsprezece ziua!
Ideea aceasta îl sperie, aşa că se dădu jos din pat şi bâjbâi până la fereastră. Fu nevoit să şteargă geamul îngheţat cu mâneca halatului de casă, ca să poată vedea ceva, dar văzu foarte puţin. Nu desluşi decât că ceaţa era la fel de deasă şi că era un frig cumplit, că nu se auzeau oameni alergând încoace şi-ncolo şi producând vânzoleală, cum fără îndoială s-ar fi întâmplat, dacă noaptea ar fi alungat ziua cea luminoasă, punând stăpânire pe lume. Asta era o mare uşurare pentru el, fiindcă
„la trei zile după primirea acestei poliţe, achitaţi domnului Ebenezer Scrooge sau ordonanţei sale" şi aşa mai departe, ar fi rămas zălog în Statele Unite dacă nu mai avea cum să numere zilele.
Scrooge se urcă din nou în pat şi se gândi şi iar se gândi, se gândi în fel şi chip şi tot nu putu să priceapă o iotă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai nedumerit era, şi cu cât se străduia mai mult să nu se gândească, mai dihai se gândea.
Fantoma lui Marley nu-i dădea pace deloc. Ori de câte ori se convingea în sinea lui, după matură chibzuinţă, că totul fusese un vis, gândurile îi fugeau din nou înapoi, ca un arc puternic care, după ce i s-a dat drumul, revine la prima poziţie, punându-şi aceeaşi întrebare şi răsucind-o pe toate părţile : „A fost sau nu un vis!
Scrooge zăcu în starea aceasta până ce clopotele mai bătură trei sferturi, când îşi aminti pe neaşteptate că fantoma îi anunţase o vizită după ce clopotul va bate de unu. Se hotărî să stea treaz până ce va trece ora, şi, având în vedere că nu putea să adoarmă, aşa cum nu putea nici să ajungă în rai, era probabil cea mai înţeleaptă
soluţie care-i stătea în putinţă.
Sfertul dură atât de mult, încât trase încă o dată concluzia că aţipise probabil fără să-şi dea seama şi nu mai auzise ceasul, în cele din urmă, ajunse la urechile sale ciulite.
― Ding, dong!
― Şi un sfert, spuse Scrooge, numărând.
― Ding, dong!
― Şi jumătate, spuse Scrooge.
― Ding, dong!
― Fără un sfert, spuse Scrooge.
― Ding, dong!
― A bătut ora! spuse victorios Scrooge. E lucru sigur!
Vorbise înainte de a bate clopotul ora, pe care o bătu acum, anunţând cu un dangăt profund, întunecat, găunos şi melancolic, UNU. De îndată, în odaie străfulgera o lumină şi draperiile patului se dădură la o parte.
Draperiile patului fură date la o parte de o mână, vă spun eu. Nu draperiile de la picioarele lui, nici draperiile de la spatele lui, ci acelea spre care îi era întoarsă
faţa. Draperiile patului erau date la o parte, şi Scrooge, holbându-se într-o poziţie pe jumătate culcată, se trezi faţă-n faţă cu vizitatorul nepământean care le trăsese, la fel de aproape de el cum sunt eu acum de voi, şi eu să ştiţi că sunt cu sufletul alături de voi.
Era o siluetă ciudată ca de copil: şi totuşi nu chiar de copil, ci mai degrabă de moşneag văzut prin mijloace supranaturale, ceea ce dădea impresia că se retrăgea tot mai departe, micşorându-se până la dimensiunile unui copil. Părul, care-i atârna pe ceafă şi pe spate, era alb, ca al unui bătrân; şi totuşi faţa n-avea un rid pe ea, iar pielea îi era fragedă ca un boboc. Braţele erau foarte lungi şi musculoase, mâinile, la fel, ca şi cum ar fi fost neobişnuit de puternice. Picioarele şi tălpile, de o formă delicată, erau ca si braţele, dezgolite. Purta o tunică de un alb imaculat, iar în jurul taliei avea o centură strălucitoare, cu un luciu frumos. Ţinea în mână o ramură de ilice verde, proaspătă, şi într-un ciudat contrast cu acel simbol al iernii, avea poalele veşmântului tivite cu flori de vară. Dar cel mai ciudat lucru era că din creştetul capului îi ţâşnea un fascicol limpede şi sclipitor de lumină, datorită
căruia toate acestea se vedeau, şi care era fără îndoială motivul pentru care folosea, în momentele de plictiseală, o scufie în chip de formidabil stingător, pe care o ţinea acum sub braţ.
Şi totuşi nici asta nu era trăsătura sa cea mai ciudată, observă Scrooge privindu-l tot mai atent. Căci, pe măsură ce îi sclipea şi-i scânteia centura, ba într-o parte, ba într-alta, astfel încât acolo unde la un moment dat era lumină în momentul următor era întuneric, însăşi silueta suferea diverse fluctuaţii, ba era ceva cu un braţ, ba ceva cu un picior, ba cu douăzeci de picioare, ba o pereche de picioare fără cap, ba un cap fără trup, iar aceste părţi care se descompuneau nu alcătuiau niciodată un contur vizibil în bezna adâncă în care se topeau. Şi chiar în timp ce se petrecea acest miracol, vizitatorul era din nou el însuşi, limpede şi desluşit, întotdeauna.
― Dumneata, domnule, eşti duhul a cărui apariţie mi-a fost vestită? întrebă
Scrooge.
― Eu sunt!
Glasul era blând şi duios. Bizar de firav, de parcă n-ar fi fost lângă el, ci undeva, departe.
― Cine eşti şi cu ce te îndeletniceşti? se interesă Scrooge.
― Sunt Fantoma Crăciunurilor Trecute.
― A trecutului de demult? întrebă Scrooge, ţinând seama de statura lui pitică.
― Nu. A trecutului tău.
Dacă l-ar fi întrebat cineva, Scrooge poate că n-ar fi ştiut să-i spună de ce, dar simţea o aprigă dorinţă de a vedea duhul cu scufia pe cap si îl rugă să se acopere.
― Cum?! exclamă fantoma, vrei să stingi atât de curând, cu mâini pământene, lumina pe care o dau eu? Nu e de-ajuns că eşti unul dintre cei ale căror patimi au făcut această scufie şi m-au silit atâta amar de ani s-o port îndesată pe frunte!
Scrooge negă respectuos că ar fi intenţionat să-l jignească sau că ar fi avut cunoştinţă să-i „fi tras scufia pe ochi" duhului, cu bună ştiinţă, vreodată în viaţa lui. îşi făcu apoi curaj să întrebe ce treburi îl aduseseră acolo.
