mai bogat, când îţi faci socotelile pe un an întreg şi vezi cum te încolţesc cifrele din hârţoage pe douăsprezece luni pline. Dacă ar fi după mine, spuse Scrooge indignat, aş porunci ca fiece dobitoc care umblă tot timpul cu „Crăciun fericit!" pe buze să fie fiert în propria lui budincă şi îngropat, cu o ţeapă împodobită cu globuri înfiptă în inimă. Aşa ar merita!
― Unchiule! se rugă de el nepotul.
― Ascultă, nepoate, i-o reteză tăios unchiul, ţine tu Crăciunul cum vrei şi lasă-mă pe mine să-l ţin cum vreau.
― Să-l ţii? repetă nepotul lui Scrooge. Dar dumneata nu-l ţii.
― Atunci lasă-mă să nu-l bag în seamă, spuse Scrooge. Că mult bine îţi poate face! Mult bine ţi-a făcut până acum!
― Multe lucruri ar fi putut să-mi aducă binele, dar îndrăznesc să spun că n-am tras folos din ele, îi răspunse nepotul. Printre care şi Crăciunul. Dar sunt sigur că
am socotit întotdeauna vremea Crăciunului, atunci când îi vine sorocul pe lângă
respectul ce i se cuvine datorită numelui şi obârşiei sale sfinte, dacă se poate judeca în afara acestora , un răstimp fericit, e vremea bunătăţii, a iertării, a milosteniei, a bucuriei, e singurul răstimp pe care-l cunosc în lungul calendar al anului, când bărbaţi şi femei par să-şi deschidă, cu mărinimie, la unison, sufletele ferecate si să se gândească la cei mai prejos decât ei, ca şi cum ar fi cu adevărat călători spre mormânt, ca şi ei, şi nu o altă specie de vietăţi, cu alte destinaţii. De aceea, unchiule, chiar dacă nu mi-a vârât niciodată în buzunar nici un bănuţ de aur sau de argint, eu cred că mi-a făcut mult bine si îmi va face mult bine. Şi spun Domnul să-l binecuvânteze!
Copistul din Cutie aplaudă fără să vrea. Dar dându-şi seama de îndată de necuviinţa lui, scormoni în foc şi stinse de tot ultima scânteie firavă.
― Dacă mai faci vreun zgomot, spuse Scrooge, o să rămâi pe drumuri de Crăciun! Dar văz că ştii să potriveşti vorbele, conaşule, adăugă el întorcându-se către nepotul lui. Nu m-aş mira să ajungi în Parlament.
― Hai, zău, unchiule, nu fi supărat! Vino mine la noi la masă.
Scrooge spuse că pe el l-ar vizita da, chiar aşa a spus. Merse până în pânzele albe, mărturisind că numai pe el l-ar vizita.
― Dar de ce? se plânse nepotul lui Scrooge. De ce?
― De ce te-ai însurat? întrebă Scrooge.
― Pentru că m-am îndrăgostit!
― Pentru că te-ai îndrăgostit! mormai Scrooge, de parcă ar fi fost singurul lucru din lume mai ridicol chiar decât un Crăciun fericit. La revedere!
― Unchiule, dar dumneata n-ai venit la mine nici înainte de a se întâmpla asta. De ce socoteşti c-ar fi un motiv ca să nu vii acum?
― La revedere, spuse Scrooge.
― Nu vreau nimic de la dumneata; nu-ţi cer nimic; de ce nu putem fi prieteni?
― La revedere, spuse Scrooge.
― Îmi pare sincer rău că eşti atât de hotărî. Nu ne-am certat niciodată, nu te-am necăjit cu nimic. Eu am încercat din respect pentru sărbătoarea Crăciunului şi îmi voi păstra buna dispoziţie de Crăciun până la sfârşit. Aşadar, Crăciun fericit, unchiule!
― La revedere, spuse Scrooge.
― Şi un An Nou bun!
― La revedere, spuse Scrooge.
Nepotul ieşi din odaie, fără să rostească totuşi nici o vorbă urâtă. Se opri la uşa de afară ca să-i ureze sărbători fericite copistului, care, deşi murea de frig, îi răspunse cu mai multă căldură decât Scrooge, întorcându-i urările.
― Uite-l şi pe-ăsta, mormăi Scrooge, care-l auzise. Copistul meu câştigă
cincisprezece şilingi pe săptămână, are nevastă şi familie si vorbeşte de Crăciun fericit! Eu intru în balamuc!
Lunaticul ăsta, după ce-l conduse pe nepotul lui Scrooge, introduse alţi doi oameni. Erau doi domni corpolenţi, plăcuţi la înfăţişare, care stăteau acum, cu capetele descoperite, în biroul lui Scrooge. Ţineau în mâini nişte registre şi hârtii şi se înclinară în faţa lui.
― Firma „Scrooge şi Marley", bănuiesc, spuse unul dintre domni, citind de pe lista lui. Am plăcerea de a mă adresa domnului Scrooge sau domnului Marley?
― Domnul Marley e mort de şapte ani, răspunse Scrooge. Chiar în seara asta se fac şapte ani de când a murit.
― Nu ne îndoim că mărinimia sa este bine reprezentată de asociatul care i-a supravieţuit, spuse domnul, prezentându-şi împuternicirea.
Şi cu siguranţă că era; căci cei doi fuseseră suflete înrudite. Auzind cuvântul fatal „mărinimie", Scrooge se încruntă, clătină din cap şi îi înapoie împuternicirea.
― Domnule Scrooge, la acest ceas de sărbătoare, spuse domnul, scoţând un toc, se cuvine mai mult ca oricând să-i ajutăm pe cât putem pe cei sărmani şi nevoiaşi, apăsaţi acum de suferinţă. Mii de oameni sunt lipsiţi de cele trebuincioase traiului; sute de mii sunt lipsiţi de cele mai mărunte plăceri, domnule.
― Nu mai există puşcării? întrebă Scrooge.
― Sunt multe puşcării, spuse domnul, punând la loc tocul.
― Dar aziluri pentru săraci? se interesă Scrooge. Mai funcţionează?
― Funcţionează. Eu însă aş dori, îi replică domnul, să nu mai funcţioneze.
―Nu mai sunt în vigoare Legea ocnaşilor si Legea săracilor? întrebă Scrooge.
― O, ba da, domnule, amândouă sunt foarte des invocate.
― Bravo! După cum vorbeaţi la început, m-am temut că s-a întâmplat ceva şi a fost zădărnicită acţiunea lor folositoare, spuse Scrooge. Mă bucură ce-mi spuneţi.
