― Chiar inima ta îţi spune că nu erai ceea ce eşti acum, răspunse ea. Eu sunt.

Tot ceea ce era făgăduinţă de fericire, când eram una şi aceeaşi inimă, este acum, când suntem două inimi, numai suferinţă. N-am să-ţi spun cât de des şi cu câtă

tristeţe m-am gândit la asta. Este de-ajuns că m-am gândit şi că pot să-ţi dăruiesc libertatea.

― Ţi-am cerut-o vreodată?

― În cuvinte, nu. Niciodată.

― Atunci cum?

―Prin schimbarea firii tale, prin stricăciunea sufletului, printr-o altă

atmosferă a vieţii, o altă speranţă de împlinire a ei. Prin tot ceea ce preţuia dragostea mea în ochii tăi. Dacă n-ar fi fost învoiala dintre noi, spuse fata, privindu-l blând, dar ferm, spune-mi, m-ai alege şi ai încerca să mă cucereşti acum? O, nu!

El păru să accepte împotriva voinţei lui că presupunerea ei era îndreptăţită.

Dar se căzni să spună:

― Tu crezi că nu.

― Aş fi bucuroasă să cred altminteri, dacă aş putea, răspunse fata. Numai Dumnezeu ştie că atunci când am aflat acest adevăr, am înţeles cât de puternic şi de netăgăduit trebuie să fie. Dar dacă ai fi liber astăzi, dacă vei fi mâine sau ai fost ieri, pot să cred chiar şi eu că ai alege o fată fără zestre tu, care şi atunci când îi destăinui gândurile, preţuieşti totul după câştig? Sau, dacă ai alege-o, dacă ai face-o într-o clipă în care ţi-ai trăda singurul tău principiu călăuzitor, nu aş şti cu siguranţă că de îndată te vei căi şi vei regreta? Ba ştiu, şi de aceea îţi dăruiesc libertatea. Din toată inima o fac, în numele dragostei pentru cel care ai fost.

El dădu să-i răspundă, dar ea continuă, întorcând capul.

― Poate că amintirea trecutului mă face să sper întrucâtva aceasta vei suferi.

Pentru foarte, foarte scurt timp, după care vei alunga bucuros din gândurile tale această amintire, ca pe un vis nefolositor, din care ai avut norocul să te trezeşti, îţi doresc fericire în viaţa pe care ţi-ai ales-o!

Fata îl părăsi şi se despărţiră.

― Nu-mi mai arăta nimic, duhule! spuse Scrooge. Du-mă acasă. De ce îţi face

plăcere să mă chinui?

― Încă o umbră doar! exclamă duhul.

― Nu mai vreau! strigă Scrooge. Nu mai vreau. Nu mai vreau să văd nimic.

Nu-mi mai arăta nimic!

Dar necruţătorul duh îl ţintui locului cu ambele braţe şi îl sili să privească în continuare.

Vedeau acum o altă scenă, în alt loc, o odaie, nu foarte mare şi nici foarte frumoasă, dar cât se poate de plăcută. Lângă focul de iarnă, şedea o tânără

frumoasă, care semăna atât de bine cu cea dinainte, încât Scrooge crezu că era aceeaşi, până ce o văzu pe ea, devenită acum o nurlie mamă de familie, aşezată în faţa fiicei ei. In odaie era un tărăboi îngrozitor, fiindcă se aflau acolo mai mulţi copii decât ar fi putut număra Scrooge în halul de agitaţie în care era, şi, spre deosebire de liota din cunoscuta poezie, nu erau patruzeci de copii care se purtau ca şi cum ar fi fost unul singur, ci fiecare copil se purta ca patruzeci la un loc.

Urmarea era un vacarm de nedescris, dar nimeni nu părea să se sinchisească, ba dimpotrivă, mama şi fiica râdeau din toată inima şi se simţeau foarte bine printre ei, iar cea de-a doua intră curând în joaca lor şi micii tâlhari o jumuliră fără

milă. Ce n-aş fi dat să fiu unul dintre ei! Deşi, chiar atât de grosolan n-as fi putut să fiu niciodată, nu, nu! Nici pentru toată averea din lume n-as fi strâns şi n-aş fi tras de părul acela prins în cosiţe, şi nu i-aş fi smuls panto-fiorul acela minunat din picior, nici ca să-mi salvez viata, Doamne-ajută! Iar să-i măsor talia în joacă, aşa cum făceau ţâncii ăia obraznici, n-aş fi putut nicidecum, s-ar fi putut întâmpla să-mi rămână braţul încolăcit în jurul ei, drept pedeapsă, şi să nu se mai îndrepte niciodată. Şi totuşi, tare mi-ar fi plăcut, recunosc, să-i fi atins buzele, să mă fi rugat de ea să le deschidă; să-i fi privit genele ochilor plecaţi, fără urmă de roşeaţă

în obraji, să-i fi despletit cosiţele, lăsând să curgă în valuri părul, din care o şuviţă

cât de mică ar fi fost o amintire nepreţuită, pe scurt, mi-ar fi plăcut, mărturisesc, să

fi avut uşurinţa şi libertatea unui copil, dar să fiu în acelaşi timp bărbat ca să ştiu s-o preţuiesc.

Dar iată că se auzi o bătaie în uşă şi urmă de îndată un asemenea iureş, că fata se pomeni purtată spre ea, cu faţa surâzătoare şi cu rochia jumulită, în mijlocul unui cârd zburătăcit şi gălăgios, taman la timp pentru a-l întâmpina pe tată, care venea acasă însoţit de un bărbat încărcat cu jucării şi daruri de Crăciun. Şi apoi, ce mai ţipete şi lupte, ce măcel făcură cu bietul hamal lipsit de apărare! Ce s-au mai căţărat pe el, cu scaune în chip de scări, ca să-l cotrobăi prin buzunare, i-au smuls pachetele învelite în hârtie cafenie, s-au agăţat de cravata lui, l-au luat de gât, l-au bătut cu pumnii pe spinare şi i-au dat şuturi în picioare, într-un elan de dragoste nestăvilită! Ce de strigăte de mirare şi de încântare, cu care era primită desfacerea fiecărui pachet! Şi ce anunţ groaznic, că bebeluşul fusese surprins în clipa când îşi băga în gură o tigăiţă de păpuşă şi era mai mult ca sigur că înghiţise un curcan de jucărie lipit pe un blid de lemn! Ce uşurare când se descoperi că fusese o alarmă

falsă! Câtă bucurie, câtă recunoştinţă, cât entuziasm! N-o să credeţi cum se învălmăşeau toate astea! Dar fu de-ajuns ca, încet, încet, copiii împreună cu

emoţiile lor să se retragă din salon, urcând treaptă cu treaptă până la etaj, unde se băgară în pat, ca să se aştearnă liniştea.

Scrooge privi cu şi mai multă atenţie când stăpânul casei, spre care fiica lui se apleca drăgăstoasă, se aşeză cu ea şi mama ei, lângă foc, şi când se gândi că o altă

făptură asemenea ei, la fel de graţioasă şi de promiţătoare, i-ar fi putut spune lui tată şi ar fi putut să fie ca o primăvară în iarna neîmblânzită a vieţii lui, vederea i se tulbură foarte tare.

― Belle, spuse soţul, întorcându-se cu un zâmbet spre soţia lui, l-am văzut după-amiază pe un vechi prieten de-al tău.

― Pe cine?

― Ghici!

― Cum să ghicesc? Ei drace, dar chiar nu ştiu? adăugă ea dintr-o răsuflare, râzând în timp ce şi el râdea. Domnul Scrooge!

― Însuşi domnul Scrooge. Am trecut prin faţa ferestrei biroului lui, nu erau trase obloanele şi înăuntru era o luminare, aşa că l-am văzut fără voia mea. Am auzit că asociatul lui e pe moarte, iar el şedea acolo, singur. Cred că e singur-singurel pe lume.

― Duhule, spuse Scrooge cu glasul frânt, du-mă de aici!

― Ţi-am spus că acestea sunt umbrele celor care au fost, spuse fantoma. Dar nu e vina mea că ele sunt ceea ce sunt!

― Du-mă de aici! exclamă Scrooge. Nu mai suport!

Se întoarse spre duh şi, văzând că îl privea cu un chip pe care se amestecau în mod ciudat frânturi din toate chipurile pe care i le arătase, i se împotrivi.

― Lasă-mă! Du-mă înapoi! Nu mă mai vizita!

Tot luptându-se cu el, dacă aceea se putea numi luptă, în care. duhul nu se vădea că ar opune rezistenţă, rămânând netulburat de eforturile adversarului său, Scrooge observă că lumina îi strălucea pe cap cu toată puterea, şi făcând vag legătura cu influenţa pe care o avea asupra lui, înşfacă scufia stingătoare şi, cu un gest brusc, i-o îndesă pe cap.

Duhul se lăsă sub ea, astfel încât stingătorul îi acoperi întreaga siluetă, dar, deşi Scrooge o apăsă cu toată forţa în jos, nu putea ascunde lumina care ieşea de sub ea, revărsându-se pe jos într-un torent neîntrerupt.

Se simţea copleşit de oboseală şi de o toropeală cu care nu se putea lupta şi mai mult. Apoi, îşi dădu seama că se afla în dormitorul lui. Mai strânse o dată

scufia, în semn de rămas-bun, şi mâna i se relaxa, apoi abia apucă să se împleticească până la pat, că se şi cufundă într-un somn adânc.

STANŢA A TREIA

Cel de-al doilea duh dintre cele trei