Scrooge se urcă din nou în pat şi se gândi şi iar se gândi, se gândi în fel şi chip şi tot nu putu să priceapă o iotă. Cu cât se gândea mai mult, cu atât mai nedumerit era, şi cu cât se străduia mai mult să nu se gândească, mai dihai se gândea.

Fantoma lui Marley nu-i dădea pace deloc. Ori de câte ori se convingea în sinea lui, după matură chibzuinţă, că totul fusese un vis, gândurile îi fugeau din nou înapoi, ca un arc puternic care, după ce i s-a dat drumul, revine la prima poziţie, punându-şi aceeaşi întrebare şi răsucind-o pe toate părţile : „A fost sau nu un vis!

Scrooge zăcu în starea aceasta până ce clopotele mai bătură trei sferturi, când îşi aminti pe neaşteptate că fantoma îi anunţase o vizită după ce clopotul va bate de unu. Se hotărî să stea treaz până ce va trece ora, şi, având în vedere că nu putea să adoarmă, aşa cum nu putea nici să ajungă în rai, era probabil cea mai înţeleaptă

soluţie care-i stătea în putinţă.

Sfertul dură atât de mult, încât trase încă o dată concluzia că aţipise probabil fără să-şi dea seama şi nu mai auzise ceasul, în cele din urmă, ajunse la urechile sale ciulite.

― Ding, dong!

― Şi un sfert, spuse Scrooge, numărând.

― Ding, dong!

― Şi jumătate, spuse Scrooge.

― Ding, dong!

― Fără un sfert, spuse Scrooge.

― Ding, dong!

― A bătut ora! spuse victorios Scrooge. E lucru sigur!

Vorbise înainte de a bate clopotul ora, pe care o bătu acum, anunţând cu un dangăt profund, întunecat, găunos şi melancolic, UNU. De îndată, în odaie străfulgera o lumină şi draperiile patului se dădură la o parte.

Draperiile patului fură date la o parte de o mână, vă spun eu. Nu draperiile de la picioarele lui, nici draperiile de la spatele lui, ci acelea spre care îi era întoarsă

faţa. Draperiile patului erau date la o parte, şi Scrooge, holbându-se într-o poziţie pe jumătate culcată, se trezi faţă-n faţă cu vizitatorul nepământean care le trăsese, la fel de aproape de el cum sunt eu acum de voi, şi eu să ştiţi că sunt cu sufletul alături de voi.

Era o siluetă ciudată ca de copil: şi totuşi nu chiar de copil, ci mai degrabă de moşneag văzut prin mijloace supranaturale, ceea ce dădea impresia că se retrăgea tot mai departe, micşorându-se până la dimensiunile unui copil. Părul, care-i atârna pe ceafă şi pe spate, era alb, ca al unui bătrân; şi totuşi faţa n-avea un rid pe ea, iar pielea îi era fragedă ca un boboc. Braţele erau foarte lungi şi musculoase, mâinile, la fel, ca şi cum ar fi fost neobişnuit de puternice. Picioarele şi tălpile, de o formă delicată, erau ca si braţele, dezgolite. Purta o tunică de un alb imaculat, iar în jurul taliei avea o centură strălucitoare, cu un luciu frumos. Ţinea în mână o ramură de ilice verde, proaspătă, şi într-un ciudat contrast cu acel simbol al iernii, avea poalele veşmântului tivite cu flori de vară. Dar cel mai ciudat lucru era că din creştetul capului îi ţâşnea un fascicol limpede şi sclipitor de lumină, datorită

căruia toate acestea se vedeau, şi care era fără îndoială motivul pentru care folosea, în momentele de plictiseală, o scufie în chip de formidabil stingător, pe care o ţinea acum sub braţ.

Şi totuşi nici asta nu era trăsătura sa cea mai ciudată, observă Scrooge privindu-l tot mai atent. Căci, pe măsură ce îi sclipea şi-i scânteia centura, ba într-o parte, ba într-alta, astfel încât acolo unde la un moment dat era lumină în momentul următor era întuneric, însăşi silueta suferea diverse fluctuaţii, ba era ceva cu un braţ, ba ceva cu un picior, ba cu douăzeci de picioare, ba o pereche de picioare fără cap, ba un cap fără trup, iar aceste părţi care se descompuneau nu alcătuiau niciodată un contur vizibil în bezna adâncă în care se topeau. Şi chiar în timp ce se petrecea acest miracol, vizitatorul era din nou el însuşi, limpede şi desluşit, întotdeauna.

― Dumneata, domnule, eşti duhul a cărui apariţie mi-a fost vestită? întrebă

Scrooge.

― Eu sunt!

Glasul era blând şi duios. Bizar de firav, de parcă n-ar fi fost lângă el, ci undeva, departe.

― Cine eşti şi cu ce te îndeletniceşti? se interesă Scrooge.

― Sunt Fantoma Crăciunurilor Trecute.

― A trecutului de demult? întrebă Scrooge, ţinând seama de statura lui pitică.

― Nu. A trecutului tău.

Dacă l-ar fi întrebat cineva, Scrooge poate că n-ar fi ştiut să-i spună de ce, dar simţea o aprigă dorinţă de a vedea duhul cu scufia pe cap si îl rugă să se acopere.

― Cum?! exclamă fantoma, vrei să stingi atât de curând, cu mâini pământene, lumina pe care o dau eu? Nu e de-ajuns că eşti unul dintre cei ale căror patimi au făcut această scufie şi m-au silit atâta amar de ani s-o port îndesată pe frunte!

Scrooge negă respectuos că ar fi intenţionat să-l jignească sau că ar fi avut cunoştinţă să-i „fi tras scufia pe ochi" duhului, cu bună ştiinţă, vreodată în viaţa lui. îşi făcu apoi curaj să întrebe ce treburi îl aduseseră acolo.

― Binele tău, spuse fantoma.

Scrooge îşi exprimă recunoştinţa, dar asta nu-l împiedică să-şi spună în sinea lui că o noapte de odihnă netulburată i-ar fi fost de mai mult folos. Probabil că

duhul l-o fi auzit ce gândeşte, căci spuse imediat:

― Atunci, plângerile tale. Ia seama! îşi întinse mâna puternică în timp ce vorbea şi îl apucă uşor de braţ.

― Ridică-te şi urmează-mă!

Scrooge s-ar fi văicărit zadarnic că pe vremea aceea si la acel ceas din noapte o plimbare nu era deloc potrivită, că patul era cald şi că termometrul arăta multe grade sub zero afară, că era îmbrăcat subţire, fiind doar în papuci, halat şi scufie de noapte; şi că era deja răcit. Nu se putea împotrivi strânsorii lui, deşi era blândă

ca a unei mâini de femeie. Se ridică, dar, băgând de seamă că duhul se îndrepta spre fereastră, îi apucă veşmântul, rugându-se de el.

― Sunt muritor, protestă Scrooge, şi pot să cad.

― Îngăduie atingerea mâinii mele aici, spuse duhul, punându-i-o pe inimă, şi vei fi susţinut nu doar acum!

În timp ce rosti aceste vorbe, trecură prin zid şi se pomeniră pe un drum de ţară deschis, mărginit de câmpuri pe fiecare parte. Oraşul dispăruse cu totul. Nu se zărea nici urmă de el. O dată cu el dispăruseră şi întunericul şi ceaţa, căci era o zi de iarnă rece, senină, cu zăpadă pe jos.

― Doamne Dumnezeule! spuse Scrooge, încleştându-şi mâinile în timp ce se uită în jur. în locul acesta am crescut! Aici am copilărit!

Duhul îl privi cu blândeţe. Bătrânul îi simţea încă vag atingerea, deşi fusese uşoară şi trecătoare. Era asaltat de o mie de miresme care pluteau în aer, fiecare legată de o mie de gânduri, speranţe, bucurii şi griji, de mult de tot uitate!

― Îţi tremură buzele, spuse duhul. Şi ce ai pe obraz?

Scrooge mormăi, cu o ciudată jenă în glas, că e un coş, si se rugă de fantomă

să-l ducă unde pofteşte.

― Îţi aminteşti drumul? întrebă duhul.

― Cum să nu mi-l amintesc? strigă înflăcărat Scrooge. As putea să-l urmez legat la ochi.

― Ciudat că l-ai uitat atâţia ani! remarcă fantoma. Hai să mergem.

Porniră pe drum si Scrooge recunoştea fiecare poartă, fiecare stâlp, fiecare copac, până ce în depărtare se ivi un mic târg, cu podul şi biserica lui, cu râul lui şerpuitor. Văzură câţiva ponei flocoşi venind în trap spre ei, purtând în spinare nişte băieţi care strigau spre alţi băieţi aflaţi în şarete si căruţe mânate de fermieri.

Toţi băieţii erau voioşi si strigau unii la alţii, până ce câmpurile late se umplură de melodii vesele, făcând aerul răcoros să râdă auzindu-le.