"Unleash your creativity and unlock your potential with MsgBrains.Com - the innovative platform for nurturing your intellect." » » Un colind de Crăciun- Charles Dickens

Add to favorite Un colind de Crăciun- Charles Dickens

Select the language in which you want the text you are reading to be translated, then select the words you don't know with the cursor to get the translation above the selected word!




Go to page:
Text Size:

― Cine eşti?

― Întreabă-mă cine am fost.

― Bine, atunci cine ai fost? spuse Scrooge ridicând vocea. Eşti năzuroasă, pentru o nălucă! Era să spună „ca o nălucă", dar renunţă, părându-i-se mai potrivit cum spusese.

― În viaţă am fost asociatul tău, Jacob Marley.

― Poţi să... poţi să şezi? întrebă Scrooge, privindu-l bănuitor.

― Pot.

― Şezi, atunci.

Scrooge pusese întrebarea, neştiind dacă o fantomă atât de străvezie s-ar putea pomeni în situaţia de a se aşeza pe un scaun; şi socotea că, în cazul în care ar fi fost cu neputinţă, acest lucru ar necesita o explicaţie stânjenitoare. Dar fantoma se

aşeză de cealaltă parte a căminului, de parcă era ceva obişnuit pentru ea.

― Nu crezi în mine, remarcă fantoma.

― Nu, spuse Scrooge.

― Ce dovadă vrei să-ţi dau despre adevărata mea existenţă, în afara simţurilor tale?

― Nu ştiu, spuse Scrooge.

― De ce te îndoieşti de simţurile tale?

― Pentru că orice nimic le afectează, spuse Scrooge. Un uşor deranjament stomacal face din ele nişte şarlatani. Poate că eşti o bucăţică nedigerată de carne de vită, un bob de muştar, o fărâmă de brânză, o părticică dintr-un cartof nefiert.

Orice-ai fi, în loc să semeni teamă, semeni cu o zeamă.

Scrooge nu prea avea obiceiul să facă glume, şi nici nu se simţea deloc vesel în sufletul lui, în clipa aceea. Adevărul este că încerca să facă pe deşteptul ca să-şi abată atenţia şi să-şi înăbuşe spaima; căci glasul vedeniei îi îngheţa sângele în vine.

Scrooge simţea că, dacă ar sta o clipă în tăcere, privind ochii aceia neclintiţi şi împăienjeniţi, s-ar termina cu el. Infricoşător era şi faptul că vedenia răspândea în jurul ei o atmosferă de infern. Scrooge însuşi n-o simţea, dar ea exista neîndoios; căci, deşi fantoma şedea perfect nemişcată, părul ei, pulpanele şi canafurile tot mai fluturau, de parcă ele umflau aburii fierbinţi ieşiţi dintr-un cuptor.

― Vezi scobitoarea asta? spuse Scrooge, grăbindu-se să atace din nou, din motivul mai înainte pomenit, şi dorind, fie si numai pentru o secundă, să abată de la persoana lui privirea împietrită a plăsmuirii.

― Văd, răspunse fantoma.

― Nu te uiţi la ea, spuse Scrooge.

― Cu toate acestea, o văd, spuse fantoma.

― Ei bine, îi răspunse Scrooge, e suficient s-o înghit, şi tot restul zilelor mele voi fi prigonit de o oaste de draci, toţi de mine născociţi. Mofturi, îţi spun eu, mofturi!

Auzind acestea, arătarea scoase un groaznic urlet şi îşi scutură lanţul cu un zgomot atât de sinistru şi de înfricoşător, că Scrooge se ţinu strâns de scaun, ca să

nu cadă, leşinat. Dar şi mai tare se înspăimântă, când stafia îşi scoase bandajul din jurul capului şi falca inferioară îi căzu pe piept!

Scrooge se lăsă în genunchi şi îşi îngropa faţa în mâini.

― Indurare! spuse el. De ce mă chinui, cumplită plăsmuire?

― Tu, om cu minte pământeană, răspunse fantoma, crezi sau nu în mine?

― Cred, spuse Scrooge. Trebuie să cred. Dar de ce umblă duhurile pe pământ şi de ce vin la mine?

― Duhul fiecărui om, răspunse fantoma, e sortit să umble printre semenii lui şi să călătorească hăt-departe, dacă duhul nu se arată în timpul vieţii, este condamnat s-o facă după moarte. E blestemat să rătăcească prin lume vai, mie! şi să fie martor la ceea ce nu poate fi părtaş, dar ar fi putut să fie, pe pământ, şi să

aducă fericirea!

Năluca scoase din nou un urlet, îşi scutură lanţul şi îşi frânse mâinile fantomatice.

― Văd că eşti în lanţuri, spuse Scrooge, tremurând. De ce?

― Port lanţul pe care l-am făcut în viaţă, răspunse fantoma. L-am alcătuit za cu za, metru cu metru, m-am încins cu el din propria mea vrere şi din propria mea vrere îl port. Ţi se pare cumva ciudată alcătuirea lui?

Scrooge tremura tot mai tare.

― Şi nu ştii oare, continuă fantoma, cât cântăreşte şi cât de lung este puternicul lanţ pe care-l duci tu însuţi? Era taman la fel de greu şi de lung ca acesta, în ajunul de Crăciun de acum şapte ani. De atunci ai mai trudit la el. E un lanţ solid!

Scrooge se uită pe lângă el pe podea, aşteptându-se să se vadă înconjurat de vreo cincizeci, şaizeci de stânjeni de cablu de fier, dar nu văzu nimic.

― Jacob, îl imploră el. Bătrâne Jacob Marley, mai povesteşte-mi. Spune-mi vorbe de mângâiere, Jacob!

― Nu-ţi pot aduce mângâiere, răspunse fantoma. Ea vine din alte tărâmuri, Ebenezer Scrooge, şi e adusă de alţi mesageri, altor feluri de oameni. Nici nu pot să-ţi spun ce-aş vrea. Doar încă puţin, atât mi-e îngăduit. Nu mă pot odihni, nu pot sta, nu pot zăbovi nicăieri. Duhul meu n-a mers niciodată mai departe de casieria noastră bagă de seamă! în timpul vieţii, duhul meu nu a hălăduit niciodată dincolo de hotarele înguste ale vizuinei noastre în care mânuiam banii, şi în faţa mea se aştern călătorii anevoioase!

Ori de câte ori cădea pe gânduri, Scrooge avea obiceiul să-şi vâre mâinile în buzunarele pantalonilor. Chibzuind la vorbele fantomei, aşa făcu şi acum, dar fără

a-şi ridica privirea şi rămânând îngenuncheat.

― Ai umblat cu încetineală, Jacob, remarcă Scrooge, ca un om de afaceri, deşi cu oarecare umilinţă si respect.

― Cu încetineală! repetă fantoma.

― Eşti mort de şapte ani, cugetă Scrooge. Şi ai călătorit atâta vreme!

― Tot timpul, spuse fantoma. N-am cunoscut pace, nici odihnă. Doar chinul neîncetat al căinţei.

― Călătoreşti repede?

― Pe aripile vântului, răspunse fantoma.

― Bag seamă că ai străbătut cale lungă în şapte ani, spuse Scrooge.

Auzind acestea, fantoma slobozi iarăşi un urlet şi îşi zăngăni lanţul atât de crâncen în liniştea de mormânt a nopţii, încât paznicul ar fi avut motive să-l întemniţeze pentru tulburarea ordinii publice.

― O, fiinţă captivă, legată şi de două ori încătuşată, strigă stafia, oare nu ai cunoştinţă de veacurile de trudă neîncetată a unor făpturi nemuritoare, căci acest pământ trebuie să intre în veşnicie înainte ca binele de care este în stare să

Are sens