„Ptiu! Ptiu!" şi o trânti.
Bubuitura răsună în toată casa. Fiecare odaie de deasupra si fiecare butoi din
pivniţele negustorului de vin de dedesubt păreau să aibă, separat, ecoul său.
Scrooge nu era omul care se sperie de ecou. Zăvori uşa, străbătu holul şi urcă
scara, încet, încet: potrivindu-şi luminarea în timp ce urca.
Poate vi se întâmplă să vorbiţi în dodii, spunând că a respecta o lege proastă
abia ieşită din Parlament e o gogomănie la fel de mare ca încercarea de a mâna ditamai trăsura pe o scară zdravănă de odinioară, dar vreau să vă spun că pe scara aceea puteaţi urca ditamai dricul, şi încă de-a latul, cu oiştea spre perete şi cu portiera spre balustradă, şi aţi fi izbutit foarte uşor. Era destul de lată pentru aşa ceva, ba mai rămânea şi loc, şi poate de aceea lui Scrooge i se năzări că vede un dric urcând în faţa lui în întuneric. Nici jumătate de duzină de felinare cu gaz de pe stradă n-ar fi luminat suficient holul de la intrare, aşa că vă puteţi închipui că
luminarea de seu a lui Scrooge nu spulbera nicidecum întunecimea.
Dar Scrooge continua să urce fără să-i pese câtuşi de puţin, întunericul nu costă bani şi asta îi plăcea lui Scrooge. Dar înainte de a închide uşa lui cea grea, dădu o raită prin odăi ca să se asigure că totul e bine. Il îmboldea la asta amintirea chipului care mai zăbovea în mintea lui.
Odaia de zi, dormitorul, debaraua cu vechituri. Toate în rânduială. Nimeni sub masă, nimeni sub canapea, un foc mic în cămin, lingura şi blidul pregătite, şi cratiţa cu terci de ovăz (Scrooge suferea de guturai) pe plită. Nimeni sub pat, nimeni în şifonier, nimeni în halatul care atârna într-o poziţie suspectă pe perete.
Debaraua cu vechituri, ca de obicei. Grătare vechi de cămin, încălţări vechi, două
coşuri pentru peşte, un lavoar pe trei picioare si un vătrai.
Închise mulţumit uşa si se încuie înăuntru, încuie de două ori, ceea ce nu-i era în obicei. Ocrotit astfel de orice surpriză, îşi scoase fularul, îşi puse halatul şi papucii, apoi scufia de noapte şi se aşeză în faţa focului să-şi mănânce terciul.
Era cu adevărat un foc tare prăpădit, o nimica toată pentru o noapte atât de geroasă. Era nevoit să stea cocârjat lângă el ca să simtă un pic de căldură de la o mână de cărbuni. Căminul era vechi, construit cu mult timp în urmă de un olandez şi acoperit tot cu nişte plăci ciudate de faianţă olandeză cu ilustraţii din Biblie.
Erau acolo Cain şi Abel, fiicele faraonului, regine din Saba, îngeri vestitori coborând prin văzduh pe nori ca nişte saltele de puf, Abraham, Belşatari, apostoli pornind pe mare într-un fel de untiere, sute de figuri care să-i ademenească
gândurile; şi totuşi chipul lui Marley, mort de şapte ani, apărea ca toiagul străvechiului profet şi înghiţea tot. Dacă fiecare placă netedă de faianţă ar fi fost la început goală, având darul de a alcătui pe suprafaţa sa o imagine din frânturile dezlânate ale gândurilor lui, pe fiecare dintre ele s-ar fi văzut o copie a capului bătrânului Marley.
― Mofturi! spuse Scrooge şi străbătu odaia de-a curmezişul.
După ce se mai învârti un timp prin ea, se aşeză din nou, rezemându-şi capul de speteaza scaunului, privirea îi căzu pe clopoţel, un clopoţel atârnat în odaie, nefolosit de mult, care comunica, în scopuri acum uitate, cu o încăpere de la ultimul etaj al clădirii. Cu nemăsurată uimire şi cu o frică stranie, inexplicabilă, văzu cum clopoţelul începe să se legene. Se legăna atât de lin în lăcaşul lui, că
abia de scotea vreun sunet, dar în curând începu să sune tare şi, o dată cu el, toţi clopoţeii din casă.
O ţinură aşa poate jumătate de minut sau un minut, dar păru un ceas. Apoi clopoţeii încetară să sune toţi deodată, aşa cum începuseră, după care se auzi un zornăit, undeva departe, dedesubt, de parcă cineva târa după el un lanţ greu peste butoaiele din pivniţa neguţătorului de vinuri. Atunci Scrooge îşi aminti că auzise spunându-se că în casele bântuite de fantome, acestea târăsc lanţuri după ele.
Uşa pivniţei se dădu de perete cu o bubuitură şi atunci auzi un zgomot si mai puternic la etajele de dedesubt, urcă scara, apoi se apropie de uşa lui.
― Mofturi! Mofturi! spuse Scrooge. Eu nu cred!
Şi totuşi se schimbă la faţă, când, fără a se opri, fantoma trecu prin uşa grea şi pătrunse în odaie, în văzul lui. În clipa când intră, flacăra muribundă se învioră, de parcă ar fi strigat: „O cunosc! E fantoma lui Marley!", după care se micşoră din nou.
Acelaşi chip, leit. Marley cu codiţa lui de păr, cu jiletca, nădragii şi ghetele pe care i le ştia, canafurile acestora din urmă erau zbârlite ca şi codiţa lui, ca şi pulpanele jiletcii, ca şi părul de pe cap. Lanţul pe care îl târa era prins în jurul taliei. Era lung şi răsucit în jurul lui ca o coadă, şi era alcătuit (Scrooge îl cercetă
cu de-amănuntul) din casete de bani, chei, lacăte, registre, înscrisuri şi pungi grele, din oţel. Corpul îi era străveziu, cercetîndu-l cu privirea, Scrooge văzu prin jiletca lui cei doi nasturi de la spate.
Scrooge auzise adesea că Marley n-avea inimă, dar nu crezuse până în clipa aceea, când se vedea că nu avea nici măruntaie.
Dar nu, tot nu credea. Deşi cerceta pe toate părţile stafia şi o vedea stând în faţa lui, deşi simţea frigul din ochii ei reci ca moartea, şi, deşi observă chiar şi ţesătura broboadei îndoite şi înfăşurate în jurul capului şi bărbiei, acoperământ pe care nu-l zărise înainte, tot nu-i venea să creadă şi se împotrivea simţurilor lui.
― Ce mai e şi asta? spuse Scrooge, caustic şi rece ca întotdeauna. Ce vrei de la mine?
― Multe vreau!
Era vocea lui Marley, fără îndoială.
― Cine eşti?
― Întreabă-mă cine am fost.
― Bine, atunci cine ai fost? spuse Scrooge ridicând vocea. Eşti năzuroasă, pentru o nălucă! Era să spună „ca o nălucă", dar renunţă, părându-i-se mai potrivit cum spusese.
― În viaţă am fost asociatul tău, Jacob Marley.
― Poţi să... poţi să şezi? întrebă Scrooge, privindu-l bănuitor.
― Pot.
― Şezi, atunci.
Scrooge pusese întrebarea, neştiind dacă o fantomă atât de străvezie s-ar putea pomeni în situaţia de a se aşeza pe un scaun; şi socotea că, în cazul în care ar fi fost cu neputinţă, acest lucru ar necesita o explicaţie stânjenitoare. Dar fantoma se
aşeză de cealaltă parte a căminului, de parcă era ceva obişnuit pentru ea.
― Nu crezi în mine, remarcă fantoma.
