― Să mă ierţi dacă greşesc. Aceasta s-a făcut în numele tău, sau cel puţin în numele familiei tale, spuse Scrooge.

― Există pe pământul vostru, îi răspunse duhul, unii care pretind că ne cunosc şi care săvârşesc în numele nostru fapte ce vădesc patimă, semeţie, rea-voinţă, ură, invidie, bigotism si egoism, dar care sunt atât de străini de noi şi de toţi cunoscuţii şi rubedeniile noastre, de parcă nici n-ar fi trăit vreodată. Ţine minte asta şi pune faptele lor în seama lor, nu a noastră.

Scrooge făgădui că aşa va face; şi plecară mai departe, nevăzuţi ca şi până

atunci, prin mahalaua oraşului. Duhul deţinea neobişnuita însuşire (pe care Scrooge o observase la brutărie) de a se acomoda cu uşurinţă în orice loc, în ciuda dimensiunilor sale gigantice; stătea sub un acoperiş scund cu aceeaşi graţie, ca o fiinţă supranaturală, cum ar fi stat şi într-o sală grandioasă.

Şi poate că din plăcerea de a se făli cu această putere a lui sau poate mânat de firea lui blândă, generoasă, inimoasă şi de compasiunea sa faţă de toţi oamenii sărmani, bunul duh se gândi de îndată la copistul lui Scrooge, căci într-acolo porni, luându-l şi pe Scrooge cu el, agăţat de mantia lui, şi în pragul uşii, duhul zâmbi şi se opri să binecuvânteze locuinţa lui Bob Cratchit picurând din torţă.

Gîndiţi-vă numai! Bob câştiga doar atât cât să-şi cumpere câteva mâini de bob pe săptămână; îşi vâra deci în traistă în fiecare sâmbătă doar câteva mâini de duplicate ale numelui său de botez, şi totuşi, Duhul Crăciunului Prezent îi binecuvânta căsuţa lui cu patru odăi!

Şi iată că apăru doamna Cratchit, nevasta lui Cratchit, gătită cu o sărăcie de rochie întoarsă de două ori, dar bogată în panglici, care sunt ieftine şi, pentru cei şase peni cât costă, fac impresie bună, ea puse faţa de masă, ajutată de Belinda Cratchit, cea de-a doua fiică a ei, de asemenea bogată în panglici; în timp ce conaşul Peter Cratchit, înfigând o furculiţă în oala cu cartofi şi intrându-i în gură

colţurile imensului său guler de cămaşă (proprietatea lui Bob, transmisă fiului şi moştenitorului său, întru cinstirea acelei zile), se bucura văzându-se atât de elegant înveşmântat şi abia aştepta să-şi arate lenjeria în parcurile mondene. Şi iată că şi cei doi Cratchiţi mai mici, un băieţel şi o fetiţă, dădură buzna zbierând că

în faţa brutăriei simţiseră miros de gâscă şi ştiau că era gâsca lor, şi, gândindu-se pofticioşi la aromele de salvie şi de ceapă, aceşti Cratchiţi mititei ţopăiau în jurul mesei, ridicându-l în slăvi pe conaşul Peter Cratchit, în timp ce acesta (nu tocmai fălos, deşi colţurile gulerului aproape că-l sugrumau) suflă în foc, până ce cartofii

care abia fierbeau începură să clocotească şi să lovească cu zgomot capacul oalei, cerând să fie scoşi de-acolo şi cojiţi.

― Pe unde-o fi umblând iubitul vostru tată? spuse doamna Cratchit. Şi mai e şi cu frăţiorul vostru, Tim Degeţel! Iar Martha parcă a întârziat şi la ultimul Crăciun cu o jumătate de ceas!

― A venit Martha, spuse o fetiţă care apăru chiar atunci.

―A venit Martha! strigară cei doi Cratchiţi mititei. Ura! Să vezi ce gâscă

avem, Martha!

― Vai, scumpa mea, să-ţi dea Dumnezeu sănătate, dar tare mult ai întârziat!

spuse doamna Cratchit, sărutând-o de nenumărate ori şi repezindu-se slugarnică

să-i ia şalul şi boneta.

― Am avut o groază de treburi de terminat ieri noapte, răspunse fata, şi azi-dimineaţă a trebuit să fac curat, mamă!

― Ei, nu mai contează acum, dacă ai ajuns, spuse doamna Cratchit. Aşează-te în faţa focului, scumpa mea, să te încălzeşti, să te aibă Domnul în pază!

― Nu, nu! Vine tata, strigară cei doi Cratchiţi mititei, care erau pretutindeni în acelaşi timp. Piteşte-te, Martha, piteşte-te!

Martha se piti şi iată că intră mărunţelul Bob, tatăl, cu pe puţin un cot şi jumătate de şal, fără a mai socoti şi franjurile, atârnând în faţa lui, cu hainele lui jerpelite, cârpite şi periate ca să arate şi el omeneşte, şi cu Tim Degeţel pe umăr.

Sărăcuţul Tim Degeţel ţinea o cârjă micuţă şi membrele lui erau susţinute de un cadru de fier!

― Dar unde e Martha noastră? strigă Bob Cratchit, privind în jur.

― Nu vine! spuse doamna Cratchit.

― Nu vine?! spuse Bob, pierindu-i brusc toată buna dispoziţie, căci pe tot drumul de la biserică fusese calul pursânge al lui Tim şi venise până acasă în galop. Cum să nu vină în ziua de Crăciun!

Marthei nu-i plăcea să-l vadă dezamăgit, nici măcar în glumă, aşa că îşi făcu prematur apariţia din dosul uşii de la cămară şi alergă în braţele lui, în timp ce cei doi Cratchiţi mititei îl luară pe sus pe Tim Degeţel ca să-l ducă la spălătorie, de unde putea auzi budinca susurând în cratiţa din cuptoraşul de aramă.

― Şi cum s-a comportat Tim Degeţel? întrebă doamna Cratchit, după ce îl luă

peste picior pe Bob pentru naivitatea lui şi Bob o îmbrăţişa pe fiica lui după pofta inimii.

― Cuminte ca un îngeraş, spuse Bob, ba chiar şi mai cuminte. Uneori cade pe gânduri, stă singurel mult timp şi îi trec prin cap nişte ciudăţenii cum n-ai mai auzit. Venind spre casă, mi-a spus că speră să-l vadă oamenii în biserică pentru că

el e beteag şi poate le prinde bine să le aducă aminte în ziua de Crăciun de cel care a făcut să umble cerşetori ologi şi a redat orbilor vederea.

Lui Bob îi tremură glasul când le povesti aceasta şi îi tremură şi mai mult când spuse că Tim Degeţel va creşte mare şi voinic.

Micuţa lui cârjă se auzi mişcându-se iute pe pardoseală şi Tim Degeţel se întoarse, înainte de a se mai rosti vreo vorbă, fiind condus de fratele şi sora lui

până la scăunelul din faţa focului, în acest timp, Bob, întorcându-şi manşetele de parcă, bietul de el, s-ar fi putut jerpeli şi mai mult pregăti într-o cană mare o băutură fierbinte cu gin şi lămâie, pe care o amestecă bine într-o parte şi în cealaltă

şi o puse pe plită ca să fiarbă, iar conaşul Peter şi cei doi omniprezenţi Cratchiţi mititei se duseră să aducă gâsca, întorcându-se curând cu ea, de parcă ar fi oficiat o măreaţă ceremonie. Atâta forfotă urmă, de-ai fi crezut că gâsca era pasărea cea mai rară din câte există, un adevărat fenomen cu pene, faţă de care o lebădă neagră

era o nimica toată şi într-adevăr, în casa aceea cam aşa era. Doamna Cratchit făcu sosul (pregătit dinainte într-o tigăiţă), care sfârâia, fiind încă fierbinte, conaşul Peter zdrobi cartofii cu o forţă incredibilă, domnişoara Belinda îndulci sosul de mere, Martha şterse farfuriile fierbinţi, Bob îl luă pe Tim Degeţel lângă el, într-un colţişor al mesei, cei doi Cratchiţi mititei aşezară scaunele pentru toată lumea, fără

a uita de ei şi, instalându-se la posturi, îşi înfundară lingurile în gură, ca nu cumva să ţipe după gâsca înainte de a le veni rândul să fie serviţi, în sfârşit, se puseră

farfuriile şi se rosti rugăciunea. Se lăsă tăcerea, toţi ţinându-şi respiraţia, în timp ce doamna Cratchit îşi plimba încet privirea de-a lungul cuţitului, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul gâştei, dar când îl înfipse şi când ţâşni mult aşteptatul jet de umplutură, de jur împrejurul mesei se ridică un murmur de bucurie şi chiar şi Tim Degeţel, îmboldit de cei doi Cratchiţi mititei, bătu în masă cu mânerul cuţitului şi strigă cu glăsciorul lui firav: „Ura!"

Nici că se mai pomenise o asemenea gâsca. Bob spuse că el nu poate să creadă

că a existat vreodată o gâsca aşa de bine preparată.

Frăgezimea şi aroma ei, mărimea ei la un preţ atât de mic erau subiecte de admiraţie unanimă. Lungită cu sos de mere şi piure de cartofi, a fost o masă

îndestulătoare pentru întreaga familie, într-adevăr, după cum spuse foarte încântată doamna Cratchit (trăgînd cu ochiul spre o fărâmiţă de os din farfurie), până la urmă nici măcar n-o mâncaseră pe toată! Şi totuşi toţi se săturaseră, îndeosebi cei mai mici Cratchiţi, care erau mânjiţi până la sprâncene cu sos de salvie şi ceapă. Dar după ce domnişoara Belinda schimbă farfuriile, doamna Cratchit ieşi singură din odaie prea nervoasă ca să suporte martori ca să scoată

budinca din cuptor şi s-o aducă la masă.

Dacă nu era suficient de coaptă? Dacă se va sfărâma când o va scoate? Dacă se furişase cineva în curte, căţărându-se peste zid, şi o furase, în timp ce ei se bucurau de gâscă presupunere care îi făcu pe cei doi Cratchiţi mititei să pălească!

Se presupuneau tot felul de grozăvii.

Ura! Ce de aburi! Budinca fu scoasă din cuptor. Miros ca în ziua de spălat rufe! De la cârpa de deasupra. Mirosul de la birtul şi patiseria de-alături, şi de la spălătoria învecinată! Asta era budinca! Peste jumătate de minut, doamna Cratchit intră îmbujorată, dar zâmbind mândră cu budinca, tare şi vârtoasă ca o ghiulea de tun pestriţă, arzând în jumătate de jumătate de sfert de pintă de brandy şi împodobită cu o coroniţă de Crăciun înfiptă în mijloc.

Ah, ce budincă minunată! Bob Cratchit spuse, pe un ton chiar foarte calm, că o socotea cea mai mare izbândă a doamnei Cratchit de când erau căsătoriţi. Doamna

Cratchit spuse că acum, după ce scăpase de povara asta de pe suflet, putea mărturisi că se temuse că nu-i va ajunge făina. Toţi găsiră câte ceva de spus, dar nimeni nu spuse şi nici nu se gândi că era o budincă mică pentru o familie atât de mare. Ar fi fost curată blasfemie. Orice membru al familiei Cratchit ar fi roşit la gândul unei asemenea insinuări.

În sfârşit, masa se termină, se strânse totul, se curăţă soba si se făcu focul.

După ce fu gustat crusonul şi declarat desăvârşit, se puseră pe masă mere şi portocale, iar în foc fu băgată o lopată de castane. Apoi toată familia Cratchit se trase în jurul sobei, alcătuind ceea ce Bob Cratchit numi un cerc, dar care de fapt era un semicerc, şi chiar lângă cotul lui Bob Cratchit era toată sticlăria familiei.

Două pahare mari şi o ceaşcă pentru cremă, fără toartă.