Martha se piti şi iată că intră mărunţelul Bob, tatăl, cu pe puţin un cot şi jumătate de şal, fără a mai socoti şi franjurile, atârnând în faţa lui, cu hainele lui jerpelite, cârpite şi periate ca să arate şi el omeneşte, şi cu Tim Degeţel pe umăr.
Sărăcuţul Tim Degeţel ţinea o cârjă micuţă şi membrele lui erau susţinute de un cadru de fier!
― Dar unde e Martha noastră? strigă Bob Cratchit, privind în jur.
― Nu vine! spuse doamna Cratchit.
― Nu vine?! spuse Bob, pierindu-i brusc toată buna dispoziţie, căci pe tot drumul de la biserică fusese calul pursânge al lui Tim şi venise până acasă în galop. Cum să nu vină în ziua de Crăciun!
Marthei nu-i plăcea să-l vadă dezamăgit, nici măcar în glumă, aşa că îşi făcu prematur apariţia din dosul uşii de la cămară şi alergă în braţele lui, în timp ce cei doi Cratchiţi mititei îl luară pe sus pe Tim Degeţel ca să-l ducă la spălătorie, de unde putea auzi budinca susurând în cratiţa din cuptoraşul de aramă.
― Şi cum s-a comportat Tim Degeţel? întrebă doamna Cratchit, după ce îl luă
peste picior pe Bob pentru naivitatea lui şi Bob o îmbrăţişa pe fiica lui după pofta inimii.
― Cuminte ca un îngeraş, spuse Bob, ba chiar şi mai cuminte. Uneori cade pe gânduri, stă singurel mult timp şi îi trec prin cap nişte ciudăţenii cum n-ai mai auzit. Venind spre casă, mi-a spus că speră să-l vadă oamenii în biserică pentru că
el e beteag şi poate le prinde bine să le aducă aminte în ziua de Crăciun de cel care a făcut să umble cerşetori ologi şi a redat orbilor vederea.
Lui Bob îi tremură glasul când le povesti aceasta şi îi tremură şi mai mult când spuse că Tim Degeţel va creşte mare şi voinic.
Micuţa lui cârjă se auzi mişcându-se iute pe pardoseală şi Tim Degeţel se întoarse, înainte de a se mai rosti vreo vorbă, fiind condus de fratele şi sora lui
până la scăunelul din faţa focului, în acest timp, Bob, întorcându-şi manşetele de parcă, bietul de el, s-ar fi putut jerpeli şi mai mult pregăti într-o cană mare o băutură fierbinte cu gin şi lămâie, pe care o amestecă bine într-o parte şi în cealaltă
şi o puse pe plită ca să fiarbă, iar conaşul Peter şi cei doi omniprezenţi Cratchiţi mititei se duseră să aducă gâsca, întorcându-se curând cu ea, de parcă ar fi oficiat o măreaţă ceremonie. Atâta forfotă urmă, de-ai fi crezut că gâsca era pasărea cea mai rară din câte există, un adevărat fenomen cu pene, faţă de care o lebădă neagră
era o nimica toată şi într-adevăr, în casa aceea cam aşa era. Doamna Cratchit făcu sosul (pregătit dinainte într-o tigăiţă), care sfârâia, fiind încă fierbinte, conaşul Peter zdrobi cartofii cu o forţă incredibilă, domnişoara Belinda îndulci sosul de mere, Martha şterse farfuriile fierbinţi, Bob îl luă pe Tim Degeţel lângă el, într-un colţişor al mesei, cei doi Cratchiţi mititei aşezară scaunele pentru toată lumea, fără
a uita de ei şi, instalându-se la posturi, îşi înfundară lingurile în gură, ca nu cumva să ţipe după gâsca înainte de a le veni rândul să fie serviţi, în sfârşit, se puseră
farfuriile şi se rosti rugăciunea. Se lăsă tăcerea, toţi ţinându-şi respiraţia, în timp ce doamna Cratchit îşi plimba încet privirea de-a lungul cuţitului, pregătindu-se să-l înfigă în pieptul gâştei, dar când îl înfipse şi când ţâşni mult aşteptatul jet de umplutură, de jur împrejurul mesei se ridică un murmur de bucurie şi chiar şi Tim Degeţel, îmboldit de cei doi Cratchiţi mititei, bătu în masă cu mânerul cuţitului şi strigă cu glăsciorul lui firav: „Ura!"
Nici că se mai pomenise o asemenea gâsca. Bob spuse că el nu poate să creadă
că a existat vreodată o gâsca aşa de bine preparată.
Frăgezimea şi aroma ei, mărimea ei la un preţ atât de mic erau subiecte de admiraţie unanimă. Lungită cu sos de mere şi piure de cartofi, a fost o masă
îndestulătoare pentru întreaga familie, într-adevăr, după cum spuse foarte încântată doamna Cratchit (trăgînd cu ochiul spre o fărâmiţă de os din farfurie), până la urmă nici măcar n-o mâncaseră pe toată! Şi totuşi toţi se săturaseră, îndeosebi cei mai mici Cratchiţi, care erau mânjiţi până la sprâncene cu sos de salvie şi ceapă. Dar după ce domnişoara Belinda schimbă farfuriile, doamna Cratchit ieşi singură din odaie prea nervoasă ca să suporte martori ca să scoată
budinca din cuptor şi s-o aducă la masă.
Dacă nu era suficient de coaptă? Dacă se va sfărâma când o va scoate? Dacă se furişase cineva în curte, căţărându-se peste zid, şi o furase, în timp ce ei se bucurau de gâscă presupunere care îi făcu pe cei doi Cratchiţi mititei să pălească!
Se presupuneau tot felul de grozăvii.
Ura! Ce de aburi! Budinca fu scoasă din cuptor. Miros ca în ziua de spălat rufe! De la cârpa de deasupra. Mirosul de la birtul şi patiseria de-alături, şi de la spălătoria învecinată! Asta era budinca! Peste jumătate de minut, doamna Cratchit intră îmbujorată, dar zâmbind mândră cu budinca, tare şi vârtoasă ca o ghiulea de tun pestriţă, arzând în jumătate de jumătate de sfert de pintă de brandy şi împodobită cu o coroniţă de Crăciun înfiptă în mijloc.
Ah, ce budincă minunată! Bob Cratchit spuse, pe un ton chiar foarte calm, că o socotea cea mai mare izbândă a doamnei Cratchit de când erau căsătoriţi. Doamna
Cratchit spuse că acum, după ce scăpase de povara asta de pe suflet, putea mărturisi că se temuse că nu-i va ajunge făina. Toţi găsiră câte ceva de spus, dar nimeni nu spuse şi nici nu se gândi că era o budincă mică pentru o familie atât de mare. Ar fi fost curată blasfemie. Orice membru al familiei Cratchit ar fi roşit la gândul unei asemenea insinuări.
În sfârşit, masa se termină, se strânse totul, se curăţă soba si se făcu focul.
După ce fu gustat crusonul şi declarat desăvârşit, se puseră pe masă mere şi portocale, iar în foc fu băgată o lopată de castane. Apoi toată familia Cratchit se trase în jurul sobei, alcătuind ceea ce Bob Cratchit numi un cerc, dar care de fapt era un semicerc, şi chiar lângă cotul lui Bob Cratchit era toată sticlăria familiei.
Două pahare mari şi o ceaşcă pentru cremă, fără toartă.
Acestea conţineau însă licoarea fierbinte din vas, la fel de bine ca nişte pocale de aur; şi Bob îi servi cu ochii licărind de fericire, în timp ce castanele din sobă
pocneau şi sfârâiau. Apoi Bob închină paharul:
― Un Crăciun fericit pentru noi toţi, dragii mei. Dumnezeu să ne ajute!
Şi toată familia repetă după el.
― Dumnezeu să-i ajute pe toţi! rosti ultimul Tim Degeţel.
Şedea foarte aproape de tatăl său, pe scăunel. Bob îi ţinea mânuţa veştejită
într-a lui, de parcă, din dragoste pentru el şi din dorinţa de a-l avea mereu alături, se temea să nu-i fie smuls.
― Duhule, spuse Scrooge, cu o curiozitate pe care n-o mai simţise până
atunci, spune-mi dacă Tim Degeţel va trăi.
― Văd un loc gol, răspunse fantoma, acolo, în cotlonul de lângă coş, şi o cârjă
