Fantoma se bucură mult să-l vadă într-o asemenea dispoziţie şi îl privea cu atâta bunăvoinţă, că Scrooge se rugă de el, ca un copil, să-i fie îngăduit să mai stea până ce vor pleca musafirii. Dar duhul spuse că asta nu se putea.
― Uite, încep un nou joc, spuse Scrooge. Numai o jumătate de ceas, duhule, doar atât!
Era un joc care se cheamă “da şi nu", în care nepotul lui Scrooge trebuia să se gândească la ceva şi ceilalţi trebuiau să ghicească la ce, iar el răspundea la întrebările lor numai cu da sau nu, după cum era cazul. Tirul iute de întrebări la care fu supus scoase la iveală că el se gândea la un animal, un animal viu, un animal cam nesuferit, un animal sălbatic, un animal care mârâia şi mormăia uneori, uneori vorbea, trăia la Londra, umbla pe străzi, dar nu era arătat oamenilor, nu era dus de nimeni în lanţ, nu trăia într-o menajerie, nu era omorât în piaţă şi nu era nici cal, nici măgar, vacă sau taur, nici tigru, câine, porc, pisică sau urs. La fiecare nouă întrebare care i se punea, nepotul nostru izbucnea iarăşi şi iarăşi în hohote de râs, şi într-atâta se umflă de râs, că fu nevoit să se ridice de pe canapea şi să bată din picioare, în cele din urmă, sora cea durdulie, cuprinsă de aceeaşi veselie, strigă:
― Am descoperit! Ştiu ce este, Fred! Ştiu ce este!
― Ce este? strigă Fred.
― E unchiul tău, Scrooge!
Şi chiar aşa era. Sentimentul general era de admiraţie, deşi câţiva obiectară că
răspunsul la „este un urs?" ar fi trebuit să fie “da"; dat fiind că un răspuns negativ a fost suficient pentru a le abate gândurile de la domnul Scrooge, presupunând că
le-ar fi dat vreodată prin minte să se gândească la el.
― A fost pentru noi un prilej de mare veselie, spuse Fred, aşa că am fi nişte nerecunoscători dacă n-am bea în sănătatea lui. Uite că se nimereşte să avem în clipa asta în mână un pahar cu vin fiert, aşa că eu propun să-l bem în sănătatea unchiului Scrooge!
― Fie! In sănătatea unchiului Scrooge! strigară toţi.
― Îi urăm moşului, oricum ar fi el, un Crăciun fericit şi un An Nou bun! spuse nepotul lui Scrooge. De la mine n-ar primi închinarea, dar eu tot beau în sănătatea unchiului Scrooge!
Unchiul Scrooge se înveselise pe nesimţite şi inima îi devenise atât de uşoară, că ar fi răspuns şi el cu o închinare grupului care nu ştia de prezenţa lui, dacă
duhul i-ar fi dat răgaz. Dar întreaga scenă se risipi în răsuflarea ultimului cuvânt rostit de nepotul lui, şi astfel, el şi duhul porniră din nou în peregrinările lor.
Multe au văzut, departe au mers şi multe cămine au vizitat, dar întotdeauna cu un sfârşit fericit. Duhul stătea la căpătâiul bolnavilor, şi ei se înveseleau, în ţări străine, şi oamenii se simţeau aproape de casă, lângă bărbaţii care luptau, şi aceştia deveneau răbdători, având speranţe mai mari, lângă săraci, si aceştia se simţeau bogaţi, în aziluri, în spitale, în închisori, în toate adăposturile celor necăjiţi, unde omul vanitos, în scurtul lui elan de autoritate, nu poruncise să se încuie uşa, lăsându-l pe duh pe afară, el şi-a împărţit harul şi i-a dat învăţătură lui Scrooge.
A fost o noapte lungă, dacă a fost doar o noapte căci Scrooge avea îndoielile lui în această privinţă, întrucât sărbătoarea Crăciunului părea a se fi concentrat în perioada de timp pe care o petrecuseră împreună. Era ciudat şi că, în timp ce înfăţişarea lui Scrooge rămânea neschimbată, duhul îmbătrânea, îmbătrânea vizibil. Scrooge observase această schimbare, dar nu spusese nimic, până când, plecând de la o petrecere de copii din seara de Bobotează şi privindu-l pe duh, în timp ce stăteau împreună într-un loc deschis, observă că încărunţise.
― Atât de puţin trăiesc duhurile? întrebă Scrooge.
― Viaţa mea pe acest glob este foarte scurtă, răspunse fantoma. Se sfârşeşte în noaptea asta.
― În noaptea asta! strigă Scrooge.
― În noaptea asta, la ora douăsprezece. Ascultă! Clipa se apropie.
În clipa aceea, clopotele băteau trei sferturi înainte de douăsprezece.
― Iartă-mă dacă nu sunt îndrituit la această întrebare, spuse Scrooge, cu privirea pironită pe mantia duhului, dar zăresc ceva ciudat şi care nu-ţi aparţine, ieşindu-ţi de sub pulpane. Este un picior sau o gheară?
― Ar putea fi o gheară, căci are carne pe ea, răspunse cu tristeţe duhul.
Priveşte aici!
Dintre faldurile mantiei ieşiră la iveală doi copii, prăpădiţi, jalnici, înfricoşători, hidoşi, amărâţi. Ingenuncheaseră la picioarele lui şi i se agăţaseră de marginea veşmântului.
― Priveşte aici, omule! Priveşte aici, jos! exclamă duhul.
Erau un băiat şi o fată. Gălbejiţi, costelivi, încruntaţi, cumpliţi, dar şi prosternaţi, în umilinţa lor. Acolo unde grandioasa tinereţe ar fi trebuit să le deseneze trăsăturile si să le coloreze cu vopselele sale cele mai proaspete, o mână
putredă şi zbârcită le schimonosise şi le zdrenţuise. Acolo unde ar fi trebuit să
troneze îngerii, pândeau, rânjind ameninţător, diavolii. Nici o schimbare, nici o degradare, nici o pervertire a naturii umane, oricât de profundă, prin toate misterele minunatei creaţii, nu zămisleşte monştri nici pe jumătate atât de oribili şi de înspăimântători. Scrooge se trase înapoi, îngrozit. După ce îi arătă în felul acesta, duhul încercă să spună că erau copii buni, dar vorbele lui preferară să se
înece singure decât să fie părtaşe la o minciună atât de uriaşă.
― Duhule, sunt ai tăi? Atât a putut să spună Scrooge.
― Sunt ai Omului, spuse duhul, coborându-şi privirea spre ei. Şi se agăţa de mine, apărându-se de taţii lor. Băiatul este Ignoranţa. Fata este Sărăcia. Fereşte-te de amândoi si de toţi cei din stirpea lor, dar îndeosebi fereşte-te de acest băiat, căci pe fruntea lui vezi că stă scris Moarte, dacă nu cumva inscripţia a fost ştearsă.
Reneagă-l! strigă duhul, întinzând mâna spre oraş. Ponegreşte-i pe cei care ţi-o spun! Acceptă-l pentru scopurile tale nefireşti şi înrăutăţeşte-l! Şi aşteaptă
sfârşitul!
― Nu au nici o scăpare, nici un leac nu există pentru ei? strigă Scrooge.
― Nu mai există închisori? spuse duhul, răspunzându-i pentru ultima oară cu propriile lui cuvinte. Nu există aziluri?
Clopotul bătu miezul nopţii.
Scrooge se uită în jurul lui după fantomă şi nu o văzu. Când ecoul ultimului dangăt se stinse, îşi aminti prezicerea bătrânului Jacob Marley şi, ridicându-şi privirea, zări o nălucă grasă, cu mantie şi glugă, venind spre el, ca pâcla spre pământ.
STANŢA A PATRA
Ultimul duh
