Se pierdu brusc cu firea. Nu se mai putu stăpâni. Dacă s-ar fi putut stăpâni, el şi copilul lui nu ar mai fi fost poate atât de apropiaţi.
Ieşi din odaie şi urcă în camera de la etaj, care era vesel luminată şi împodobită de Crăciun. Lângă copil, se afla un scaun şi erau semne care arătau că
fusese cineva acolo mai înainte. Bietul Bob se aşeză pe scaun şi, după ce medita puţin şi îşi veni în fire, sărută feţişoara copilului. Se resemnase cu ceea ce se petrecuse şi coborî înapoi, fericit.
Se strânseră în jurul focului şi se puseră pe vorbă, în timp ce fetele şi mama continuau să coasă. Bob le povesti despre surprinzătoarea bunătate a nepotului domnului Scrooge, pe care nu-l văzuse decât o singură dată, şi care, întâlnindu-se cu el pe stradă în ziua aceea şi văzând că era cam „era, aşa, cam abătut", spuse Bob, întrebase care era cauza tristeţii lui.
― La care, spuse Bob, fiind un domn despre care se spun numai vorbe bune, i-am povestit, „îmi pare nespus de rău, domnule Cratchit, a spus el, şi îmi pare nespus de rău si pentru buna dumitale soţie." Dar, apropo, zău dacă ştiu cum de-a aflat.
― Ce anume, dragul meu?
― Cum ce? Că eşti o soţie bună, răspunse Bob.
― Toată lumea ştie! spuse Peter.
― Bună observaţie, băiete, strigă Bob plângând. Sper că ştie toată lumea,
„Îmi pare nespus de rău, a spus el, pentru buna dumitale soţie. Dacă vă pot ajuta cu ceva, mi-a spus, întinzându-mi cartea de vizită, iată adresa mea. Vă rog să
apelaţi la mine." M-a uns pe suflet, spuse Bob plângând, nu atât pentru că ar putea să ne fie de folos, cât pentru bunătatea cu care mi-a vorbit. Parcă l-ar fi cunoscut pe Tim al nostru şi ştia ce simţim.
― Sunt sigură că are un suflet bun, spuse doamna Cratchit.
― Ai fi fost şi mai sigură, draga mea, îi răspunse Bob, dacă l-ai fi văzut şi ai fi vorbit cu el. Nu m-ar mira ţine minte ce spun dacă i-ar găsi lui Peter o slujbă mai bună.
― I-auzi, Peter, spuse doamna Cratchit.
― Şi pe urmă, strigă una dintre fete, Peter se va întovărăşi cu cineva şi va fi pe picioarele lui.
― Vorbeşti prostii, îi replică Peter cu un zâmbet forţat.
― Mai mult ca sigur că asta n-o să se întâmple într-o zi, două, spuse Bob. Mai e timp destul, draga mea. Dar oricum şi oricând ne vom despărţi unii de alţii, sunt sigur că nici unul dintre noi nu-l va uita, nu-i aşa, pe sărmanul Tim Degeţel şi nici această primă despărţire din familia noastră.
― Niciodată, tată, strigară toţi.
― Şi eu ştiu, spuse Bob, ştiu, dragii mei, că atunci când ne vom aminti cât de răbdător şi de blând era, deşi era doar un copilaş, un mic copilaş, nu ne vom mai ciondăni atât de uşor unii cu alţii, căci altminteri va însemna că am uitat de sărmanul Tim Degeţel.
― Nu, niciodată, tată! strigară toţi, din nou.
― Sunt foarte fericit, spuse mărunţelul Bob, sunt foarte fericit!
Doamna Cratchit îl sărută, fiicele lui îl sărutară, îl sărutară şi cei doi Cratchiţi mititei, iar Peter şi cu el îşi strânseră mâinile. O, spirit al lui Tim Degeţel, copilăreasca ta scânteie era de la Dumnezeu!
― Nălucă, spuse Scrooge, ceva îmi spune că se apropie clipa despărţirii noastre. Ştiu asta, dar nu ştiu cum va fi. Spune-mi, cine era cel pe care l-am văzut zăcând mort?
Fantoma Crăciunurilor Ce Vor Veni îl purtă, la fel ca mai înainte deşi era altfel acum, se gândi Scrooge: într-adevăr, nu părea să fi existat vreo rânduială a acestor ultime viziuni, în afară de faptul că ele aparţineau viitorului printre oamenii de afaceri, dar pe el însuşi nu i-l arătă. Duhul nu zăbovi deloc, ci merse mai departe, spre sfârşitul dorit acum, până ce Scrooge se rugă de el să se oprească
o clipă.
― Fundătura prin care trecem acum în grabă, spuse Scrooge, este locul unde lucrez de multă vreme. Văd casa. Lasă-mă să văd ce voi fi în zilele ce vor urma!
Duhul se opri, mâna arăta în altă parte.
― Casa este acolo! exclamă Scrooge. De ce nu arăţi spre ea?
Degetul neîndurător nu se clinti.
Scrooge alergă spre fereastra biroului lui şi privi înăuntru. Era tot birou, dar nu mai era al lui. Mobilele nu erau aceleaşi şi silueta de pe scaun nu era el. Stafia arata în aceeaşi direcţie ca mai înainte.
O urmă din nou şi, întrebându-se de ce şi încotro mergea, o însoţi până ce ajunseră la o poartă de fier. Se opri să se uite în jur înainte de a intra.
Un cimitir. Ici sau colo, nefericitul al cărui nume era nevoit să-l afle acum zăcea sub pământ. Un loc venerabil, închis între ziduri de case, năpădit de iarbă si de bălării, rod al morţii vegetaţiei şi nu al vieţii, sufocat de prea multe îngropăciuni, prea gras de-atâta ghiftuială. Un loc venerabil!
Stând printre morminte, duhul arătă cu degetul în jos, spre Unul. Scrooge înainta spre el tremurând. Stafia era la fel ca până atunci, dar el văzu îngrozit un nou înţeles în forma sa solemnă.
― Înainte de a mă apropia mai mult de piatra spre care arăţi, spuse Scrooge, răspunde-mi la o întrebare. Sunt acestea umbrele celor ce vor fi sau umbrele celor ce doar ar putea fi?
Dar Fantoma continua să arate în jos, spre mormântul lângă care stătea.
― Purtarea oamenilor anunţă un sfârşit anume, spre care ea îi conduce dacă
şi-o menţin, spuse Scrooge.
Dar dacă ei se leapădă de ea, atunci sfârşitul va fi altul. Asta vrei să-mi arăţi?
Duhul era de neclintit, ca şi până atunci.
Scrooge se târî spre el, tremurând în timp ce mergea; şi, urmând degetul, citi pe piatra mormântului părăsit propriul său nume, EBENEZER SCROOGE.
