Năluca se apropia încet, solemn, în tăcere. Când ajunse lângă el, Scrooge se lăsă în genunchi, căci încă din văzduhul în care plutea, acest duh părea să
risipească întunecimea şi misterul.
Era înfăşurat într-un veşmânt negru profund, care-i ascundea capul, chipul, forma şi nu lăsa să se vadă decât o mână întinsă. Dacă n-ar fi fost aceasta, cu greu i s-ar fi conturat silueta în noapte, cu greu s-ar fi desluşit de întunericul de care era înconjurat.
Când ajunse alături de el, simţi că era înalt şi impunător şi că prezenţa lui misterioasă îi strecura în suflet o spaimă solemnă. Altceva nu mai ştiu, căci duhul nu vorbi şi nu se mişcă.
― Mă aflu în prezenţa Fantomei Crăciunurilor Ce Vor Veni? întrebă Scrooge.
Duhul nu răspunse, dar arătă cu mâna înainte.
― Îmi vei arăta umbrele celor ce nu s-au petrecut, dar se vor petrece în vremurile ce vor veni? continuă Scrooge. Aşa e, duhule?
Partea de sus a veşmântului se strânse o clipă în faldurile sale, ca şi cum duhul şi-ar fi plecat capul. Fu singurul răspuns pe care îl primi.
Deşi se obişnuise de-acum cu tovărăşia fantomelor, pe Scrooge îl înspăimântă
într-atât forma aceea tăcută, încât picioarele i se înmuiară şi descoperi că abia putea să se ridice, când dădu să-l urmeze. Duhul se opri o clipă, observând parcă
starea în care era şi dându-i răgaz să-şi revină.
Dar Scrooge se nelinişti şi mai tare. Il cuprinse un sentiment vag de nesiguranţă şi groază, la gândul că din spatele acelui giulgiu întunecat îl ţintuiau nişte ochi fantomatici, în timp ce el, deşi îşi încorda cât putea privirea, nu vedea decât o mână spectrală şi o grămadă mare de culoare neagră.
― Fantomă a Viitorului! exclamă el, mă tem de tine mai mult decât de toate arătările pe care le-am văzut. Dar întrucât ştiu că scopul tău este să-mi faci bine si întrucât sper să devin alt om decât eram, sunt pregătit să-ti ţin tovărăşie şi s-o fac cu recunoştinţă. Nu vrei să-mi vorbeşti?
Nu primi nici un răspuns. Mâna arăta în faţa lor.
― Porneşte! spuse Scrooge. Porneşte! Noaptea se scurge repede şi ştiu că
pentru mine e preţios timpul. Porneşte, duhule!
Stafia se îndepărtă aşa cum se apropiase de el. Scrooge o urmă în umbra veşmântului ei, care i se păru că îl ridică şi-l poartă mai departe.
Parcă nici nu pătrunseră în oraş, căci oraşul părea mai degrabă să răsară în jurul lor şi să-i învăluie prin propria lui voinţă. Dar erau acolo, în inima lui, în centrul comercial, printre negustori, care mergeau grăbiţi de colo-colo, zornăindu-şi banii în buzunare, şi discutau în grupuri, se uitau la ceas şi se jucau, cufundaţi în gânduri, cu sigiliile lor mari, de aur, şi aşa mai departe, cum îi văzuse
adesea Scrooge.
Duhul se opri lângă un mic grup de oameni de afaceri. Observând că mâna-i era îndreptată spre ei, Scrooge înainta ca să asculte ce vorbesc.
― Nu, spuse un bărbat impunător şi corpolent, cu o bărbie monstruoasă, oricum nu ştiu mare lucru. Ştiu doar că a murit.
― Când a murit? se interesă un altul.
― Cred că noaptea trecută.
― Dar ce s-a întâmplat cu el? întrebă un al treilea, prizând o doză uriaşă de tutun dintr-o cutie foarte mare. Credeam că nu va muri niciodată.
― Dumnezeu ştie, spuse primul, căscând.
― Şi ce-a făcut cu banii? întrebă un domn roşu la faţă, cu o excrescenţă
atârnată de vârful nasului care tremura ca guşa unui curcan.
― N-am auzit nimic, spuse bărbatul cu bărbia mare, căscând din nou.
Probabil că i-a lăsat firmei. Mie nu mi i-a lăsat. E tot ce ştiu.
Gluma lui fu primită cu un râs general.
― Va fi o înmormântare foarte ieftină, spuse acelaşi vorbitor, fiindcă zău dacă
ştiu cine va participa la ea. Ce-ar fi să ne oferim noi să mergem?
― N-am nimic împotrivă, dacă se dă şi o masă, remarcă domnul cu excrescenţă pe nas. Eu, dacă merg, trebuie să mănânc ca lumea.
Din nou râsete.
― Dintre voi toţi, eu sunt, în fond, cel mai dezinteresat, spuse primul vorbitor, fiindcă eu nu port niciodată mănuşi negre şi nu mănânc la prânz. Dar mă ofer să
merg, dacă merg şi ceilalţi. Gândindu-mă mai bine, cred că eram totuşi cel mai bun prieten al lui, fiindcă ne opream să stăm de vorbă ori de câte ori ne întâlneam.
Vă salut!
Toţi cei care vorbiseră şi ascultaseră se împrăştiară, amestecându-se cu alte grupuri. Scrooge îi cunoştea şi privi spre duh, aşteptând o explicaţie.
Stafia se strecură mai departe, pe o altă stradă. Degetul său arătă spre două
persoane care se întâlniseră. Scrooge ciuli din nou urechile, gândindu-se că va afla acolo explicaţia.
