Îi cunoştea perfect şi pe aceşti bărbaţi. Erau oameni de afaceri: foarte bogaţi şi cu multă greutate. Se străduise întotdeauna să fie bine privit de ei: din punct de vedere al afacerilor, vreau să spun, strict, numai din punctul de vedere al afacerilor.
― Ce mai faci? spuse unul.
― Dar tu? răspunse celălalt.
― Bine! spuse primul. Bătrânul Zgârie-Brânză a dat ortul popii până la urmă, nu?
― Aşa am auzit, îi răspunse cel de-al doilea. Frig al naibii...
― E firesc, de Crăciun. Bănuiesc că nu patinezi.
― Nu, nu. Am altele pe cap. La revedere. Nici un alt cuvânt. Astfel luară
sfârşit întâlnirea, conversaţia şi despărţirea lor.
La început, Scrooge fusese înclinat să se mire că duhul acordase atâta
importanţă unor conversaţii vădit banale, dar fiind convins că ele trebuie să fi avut un scop ascuns, începu să cugete care anume ar putea fi acesta. Nu se putea presupune că aveau vreo legătură cu moartea lui Jacob, vechiul lui asociat, căci ea aparţinea trecutului şi tărâmul duhului de acum era Viitorul. Nici nu-i trecea prin cap vreo persoană foarte apropiată de el, la care s-ar fi putut referi. Dar, neîndoindu-se nicidecum că, la oricine s-ar fi referit, ele conţineau o învăţătură
tainică pentru îndreptarea lui, se hotărî să bage la cap tot ce va auzi şi tot ce va vedea, şi îndeosebi să-şi observe umbra când aceasta va apărea. Căci presimţea că
felul în care se va comporta sinele său viitor îi va oferi cheia care-i lipsea şi va găsi astfel uşor răspunsul la aceste ghicitori.
Privi în jur, căutându-şi propria imagine chiar în acel loc, dar un alt bărbat stătea în colţul în care stătea el de obicei şi, deşi ceasul arăta ora la care se afla îndeobşte acolo, nu văzu vreo persoană aidoma lui în mulţimea care se revărsa pe sub portal. Dar nu se miră prea mult, căci răsucise în minte pe toate părţile posibilitatea unei schimbări în viaţa lui şi credea, şi chiar spera că vede în aceasta împlinirea noii lui hotărâri.
Tăcută şi întunecată, stătea lângă el stafia, cu mâna întinsă. Când se trezi din frământarea gândurilor, i se năzări, după felul în care era întoarsă mâna şi după
poziţia ei faţă de el însuşi, că Ochii Nevăzuţi îl cercetau. Se cutremură şi i se făcu foarte frig.
Părăsiră locul acela aglomerat şi pătrunseră într-o parte mai retrasă a oraşului, pe unde Scrooge nu se abătuse niciodată, deşi îşi dădu seama în ce hal era şi ce reputaţie proastă avea. Drumurile erau murdare şi înguste, prăvăliile şi casele, dărăpănate, oamenii, pe jumătate despuiaţi, beţi, îngălaţi, urâţi. Fundăturile şi gangurile, toate nişte haznale care îşi vărsau scârbăriile, miasmele, gunoaiele şi jegurile umane, pe străzile răzleţite, şi întreg cartierul duhnea a crimă, murdărie şi sărăcie.
În străfundurile acestui abominabil viespar se afla o prăvălie profilată
ameninţător în afară sub acoperişul unui şopron, de unde se cumpărau fiare, zdrenţe, sticle, oase şi măruntaie unsuroase. Pe pardoseala dinăuntru erau grămezi de chei, cuie, lanţuri, balamale, hulube, cântare, greutăţi ruginite şi fiare de toate felurile. Taine pe care puţini ar dori să le cerceteze colcăiau ascunse în mormanele de zdrenţe scârnave, în grămezile de grăsime împuţită şi în mormintele de oase.
Printre mărfurile cu care se îndeletnicea, lângă o sobă cu cărbuni, făcută din cărămizi vechi, şedea un pungaş cărunt, de vreo şaptezeci de ani, care îşi pusese ca pavăză împotriva aerului rece de afară o perdea soioasă din zdrenţe tărcate, agăţată de o frânghie. îşi fuma pipa, bucurându-se în tihnă de singurătate.
Scrooge şi stafia intrară la omul acesta, chiar în clipa când o femeie se furişă
cu o boccea grea în prăvălie. Dar abia păşise înăuntru, când intră o altă femeie, cu o povară asemănătoare, urmată îndeaproape de un bărbat îmbrăcat cu haine negre decolorate, care, văzându-le, se sperie la fel de tare cum se speriaseră şi ele când se recunoscuseră. După un scurt răstimp de uimire stânjenitoare, care-l cuprinse si pe bătrânul cu pipa, toţi trei izbucniră în râs.
― Să fie rândăşoaica prima! strigă cea care intrase întâi. Să fie spălătoreasa a doua şi omul de la pompe funebre să fie al treilea. Uite, moş Joe, ce ocazie! Zău că
ne-am întâlnit toţi trei aici fără să vrem!
― Nici că vă puteaţi întâlni într-un loc mai nimerit, spuse moş Joe, scoţându-şi pipa din gură. Veniţi în salon. Ştiţi că v-am dat voie mai de mult să
intraţi în el, iar ceilalţi doi nu sunt nişte străini. Staţi să închid uşa prăvăliei. Ah, cum scârţâie! Cred că nu există o bucăţică de metal mai ruginită ca balamalele astea, şi nici oase mai bătrâne ca ale mele. Ha, ha! Suntem toţi pe măsura îndeletnicirii noastre, ne potrivim foarte bine. Hai, veniţi în salon. Veniţi în salon.
Salonul era spaţiul din dosul perdelei de zdrenţe. Bătrânul adună jarul la un loc, cu o veche vergea de scară, şi, după ce îşi potrivi lampa fumegândă (căci era noapte) cu coada pipei, băgă pipa din nou în gură.
În acest timp, femeia care vorbise mai înainte îşi azvârli bocceaua pe pardoseală şi se aşeză fudulă pe un taburet, încrucişându-şi coatele pe genunchi şi privindu-i cu îndrăzneală sfidătoare pe ceilalţi doi.
― Şi ce-i cu asta? Ce-i cu asta, doamnă Dilber? spuse femeia. Fiecare are dreptul să se îngrijească de el însuşi. El s-a îngrijit întotdeauna.
― Asta-i adevărat! spuse spălătoreasa. N-a fost om care să se îngrijească mai mult.
― Atunci nu te mai holba de parcă ţi-ar fi frică, femeie, cine ştie? Doar n-o să
ne căutăm acum râcă între noi?
― Nu, de bună seamă că nu! spuseră deodată doamna Dilber si bărbatul.
Sperăm că nu.
― Foarte bine atunci! strigă femeia. Asta-i de-ajuns. Sărăceşte careva dacă
pierde câteva boarfe? Bănuiesc că nicidecum un mort.
― Nu, de bună seamă, spuse râzând doamna Dilber.
― Dacă voia să şi le păstreze după moarte, moşul ăla rău şi scârţan, continuă
femeia, de ce n-a fost mai darnic în timpul vieţii? Dacă ar fi fost, şi-ar fi luat pe careva să se îngrijească de el când l-a lovit moartea, în loc să zacă acolo singur, dându-şi ultima suflare fără nimeni lângă el.
― N-am auzit, zău, vorbe mai adevărate, spuse doamna Dilber. E o pedeapsă
dumnezeiască.
