Acestea conţineau însă licoarea fierbinte din vas, la fel de bine ca nişte pocale de aur; şi Bob îi servi cu ochii licărind de fericire, în timp ce castanele din sobă

pocneau şi sfârâiau. Apoi Bob închină paharul:

― Un Crăciun fericit pentru noi toţi, dragii mei. Dumnezeu să ne ajute!

Şi toată familia repetă după el.

― Dumnezeu să-i ajute pe toţi! rosti ultimul Tim Degeţel.

Şedea foarte aproape de tatăl său, pe scăunel. Bob îi ţinea mânuţa veştejită

într-a lui, de parcă, din dragoste pentru el şi din dorinţa de a-l avea mereu alături, se temea să nu-i fie smuls.

― Duhule, spuse Scrooge, cu o curiozitate pe care n-o mai simţise până

atunci, spune-mi dacă Tim Degeţel va trăi.

― Văd un loc gol, răspunse fantoma, acolo, în cotlonul de lângă coş, şi o cârjă

fără stăpân, păstrată cu grijă. Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, copilul va muri.

― Nu, nu, spuse Scrooge. Ah, nu, duhule bun! Spune-mi că va fi cruţat.

― Dacă aceste umbre vor rămâne neschimbate în viitor, nimeni din neamul meu, îi răspunse fantoma, nu-l va mai găsi aici. Şi ce-i cu asta? Dacă tot e sortit să

moară, mai bine să moară, ca să scadă prisosul de populaţie.

Scrooge plecă de îndată capul când îşi auzi propriile lui vorbe repetate de duh şi îl copleşiră căinţa si tristeţea.

― Omule, spuse fantoma, dacă eşti om şi nu ai o inimă de piatră, va trebui să

înduri aceste vorbe grele până ce vei descoperi ce este prisosul şi unde se află el.

Poţi tu să hotărăşti care oameni se cuvine să trăiască şi care să moară? Poate că în ochii Domnului tu eşti mai nevrednic şi mai puţin potrivit să trăieşti decât milioane de oameni ca băieţelul acestui om sărman. Of, Doamne, cum poţi auzi gâza de pe o frunză plângându-se că fraţii săi înfometaţi din ţărână se bucură de prea multă viaţă!

Scrooge se încovoie auzind mustrarea fantomei şi îşi aruncă tremurând privirea spre pământ. Dar şi-o ridică repede, la auzul propriului său nume.

― În sănătatea domnului Scrooge! spuse Bob. In sănătatea domnului Scrooge, ctitorul ospăţului!

― Da, da, ctitorul ospăţului, într-adevăr! Strigă, roşind, doamna Cratchit.

Tare aş vrea să-l am în faţa ochilor! I-aş servi eu vreo câteva vorbe cu care să se ospăteze şi nădăjduiesc că le-ar înghiţi cu poftă!

― Draga mea, spuse Bob, sunt copiii de faţă. E ziua de Crăciun!

― De bună seamă, numai în ziua de Crăciun, spuse ea, se cuvine să închini în sănătatea unui om atât de mârşav, de zgârcit, nemilos şi nesimţitor ca domnul Scrooge. Doar ştii bine că aşa este, Robert. Nimeni nu ştie asta mai bine ca tine, sărmanul!

― Draga mea, răspunse cu blândeţe Bob. E ziua de Crăciun.

― Beau în sănătatea lui, de dragul tău şi al acestei zile, spuse doamna Cratchit, nu de dragul lui. Să-i dea domnul viaţă lungă! Crăciun fericit şi un An Nou bun! Nu mă îndoiesc că va fi foarte vesel şi fericit!

Copiii închinară şi ei, după ea. Era prima oară când făceau ceva fără tragere de inimă în seara aceea. Tim Degeţel bău ultimul, dar nici că-i păsa vreun pic de el.

Scrooge era Monstrul familiei. Pomenirea numelui său aruncă asupra petrecerii o umbră neagră, care adastă cinci minute întregi.

După ce aceasta se risipi, fură de zece ori mai veseli ca înainte, de uşurare că

scăpaseră de Scrooge cel Rău. Cratchit îi anunţă că avea în vedere o slujbă pentru conaşul Peter, de pe urma căreia, dacă o va obţine, va aduce în casă cinci şilingi şi sase peni pe săptămână. Cei doi Cratchiţi mititei hohotiră de râs la ideea că Peter va fi om de afaceri, iar Peter însuşi privea focul dintre gulerele lui, cufundat în gânduri, de parcă ar fi chibzuit ce investiţii să prefere când va intra în posesia acelui uluitor venit. Martha, care era o biată ucenică la o modistă, le povesti apoi ce fel de muncă trebuia să facă şi câte ore lucra la întinderea unei pălării şi cum avea de gând să zacă în pat în dimineaţa zilei următoare, ca să se odihnească şi ea ca lumea; în ziua următoare fiind sărbătoare, putea să stea acasă. Le mai povesti că în urmă cu câteva zile văzuse o contesă şi un lord şi că lordul era „cam cât Peter de înalt", la care Peter îşi trase gulerele atât de sus, că dacă aţi fi fost de faţă, nu i-aţi mai fi zărit capul, în tot acest timp, castanele şi vasul cu cruşon trecură din mână în mână; şi curând după aceea, se auzi glăsciorul plângăcios al lui Tim Degeţel cântând un cântecel despre un copil rătăcit printre nămeţi şi îl cântă chiar foarte bine.

Nu era nicidecum o atmosferă distinsă. Nu alcătuiau un tablou frumos de familie, nu erau bine îmbrăcaţi, încălţările lor nu erau nici pe departe rezistente la apă, hainele lor erau sărăcăcioase, iar Peter era probabil familiarizat, ba chiar mai mult ca sigur că era, cu muntele de pietate.

Dar erau fericiţi, recunoscători, se înţelegeau bine şi erau mulţumiţi de ziua aceea şi când dispărură, părând şi mai fericiţi în lumina strălucitoare răspândită la despărţire de torţa duhului, Scrooge rămase până în ultima clipă cu privirea aţintită asupra lor, îndeosebi asupra lui Tim Degeţel.

Se întunecase de-acum şi ningea zdravăn, şi în timp ce Scrooge şi duhul străbăteau străzile, strălucirea focului care trosnea în bucătării, saloane şi în tot felul de odăi, era o adevărată minune, într-o casă, pâlpâitul flăcărilor dezvăluia pregătirile pentru o masă intimă, cu mâncăruri fierbinţi, aburind în faţa focului, în

timp ce draperiile roşii şi grele erau trase pentru a alunga frigul şi întunericul de afară, în altă parte, copiii dădeau buzna afară, în zăpadă, ca să-şi întâmpine surorile şi fraţii căsătoriţi, verii, unchii şi mătuşile, întrecându-se care să ajungă

primul la ei. Într-o casă, pe transperante se zăreau umbrele oaspeţilor care se adunau, în alta, un grup de fete frumoase, toate cu glugile pe cap şi cu ciuboţele îmblănite, sporovăind de-a valma, se furişa spre casa învecinată, unde, vai de burlacul care le văzu dând iama vrăjitoare viclene, ştiau ele ce ştiau ca o văpaie!

Dar dacă te-ai fi luat după numărul celor care se îndreptau spre adunări prieteneşti, ai fi crezut poate că acasă nu mai era nimeni care să-i întâmpine când vor ajunge, deşi orice casă s-ar fi cuvenit să aştepte musafiri şi să-şi îndese sobele până la jumătatea coşurilor. Binecuvântat fie duhul, că tare se mai bucura! Îşi dezgolea pieptul pe toată lăţimea lui, îşi deschidea palma încăpătoare şi continua să plutească, revărsând cu generozitate veselia lui luminoasă şi nevinovată

oriunde ajungea! Chiar şi lampagiul care alerga în faţa lui, presărând strada întunecată cu stropi de lumină, şi care era îmbrăcat frumos pentru a petrece şi el seara undeva, râse zgomotos când duhul trecu, deşi habar nu avea lampagiul că

însoţitorul lui era însuşi Crăciunul!

Dar apoi, fără ca duhul să-l prevină pe Scrooge în vreun fel, se pomeniră pe un deal mohorât şi pustiu, pe care erau răspândite grămezi monstruoase de piatră

grosolană, de parcă acolo ar fi fost un cimitir de uriaşi, iar apa se prelingea oriunde poftea, sau s-ar fi prelins, dacă gerul n-ar fi ţinut-o captivă, şi nimic nu creştea acolo decât muşchi, grozamă şi iarbă aspră, ţepoasă, în jos, spre apus, soarele lăsase o dâră de foc roşiatic, care clipi o secundă peste pustietatea aceea, ca un ochi posac, şi apoi, încruntându-se, coborî tot mai jos, tot mai jos, până ce se pierdu în bezna adâncă a nopţii negre.

― Ce-i aici? întrebă Scrooge.

―Un loc unde trăiesc minerii care trudesc în măruntaiele pământului, îi răspunse duhul. Dar ei mă cunosc. Priveşte!

Se văzu o lumină licărind la fereastra unei colibe şi ei înaintară repede spre ea.

Trecând prin zidul de lut şi piatră, găsiră un grup vesel, adunat în jurul unui foc strălucitor. Un bărbat tare bătrân şi o femeie, împreună cu copiii lor şi copiii copiilor lor şi încă o generaţie pe deasupra, toţi gătiţi cu haine vesele de sărbătoare. Cu un glas care acoperea rareori vuietul vântului ce bătea peste pustietatea stearpă, bătrânul le cânta un cântec de Crăciun fusese un cântec vechi încă de pe vremea copilăriei lui şi din când în când cântau toţi cu el, în cor. Cu egală precizie, bătrânul se înviora şi cânta tare când ei îşi înălţau glasurile, pentru ca apoi puterile să-l părăsească din nou când vocile încetau.

Duhul nu zăbovi acolo şi îl îndemnă pe Scrooge să se ţină de mantia lui şi, trecând pe deasupra dealului, se grăbiră încotro? Doar nu spre mare? Ba da, spre mare. Spre groaza lui, Scrooge văzu, privind înapoi, ultima bucăţică de pământ, un şir înfricoşător de stânci, în spatele lor, şi deodată, îl asurzi vuietul valurilor care se rostogoleau şi mugeau, dezlănţuinduse printre grotele pe care le căscaseră

şi încercând cu furie să sape pământul.

Sus, pe un recif mohorât de stânci prăvălite una peste alta, cam la o leghe de ţărmul de care se spărgeau şi se izbeau cu sălbăticie valurile tot anul, se înălţa un far singuratic. Grămezi uriaşe de alge erau agăţate de poalele sale şi, în jurul lui, păsările furtunii zămislite de vânt, am putea crede, aşa cum algele ar putea fi zămislite de apă se înălţau şi coborau, ca valurile pe care le atingeau în zbor.

Dar chiar şi acolo, doi bărbaţi care păzeau farul făcuseră un foc, care arunca o rază de lumină pe marea cumplită, prin crăpătura din zidul gros de piatră.

Prinzându-şi mâinile bătătorite pe deasupra mesei grosolane la care şedeau, îşi urară Crăciun fericit, ciocnind cănile cu grog, şi unul din ei, cel mai bătrân, cu faţa înăsprită şi brăzdată de vreme rea, ca figura sculptată de la prova unei vechi corăbii, înălţă un cântec năprasnic, aidoma furtunii.

Din nou, fantoma porni iute mai departe, pe deasupra mării negre, fremătătoare mai departe, tot mai departe până ce, îndepărtându-se de ţărmuri, după cum îi spuse lui Scrooge, coborâră pe o corabie. Se instalară lângă