— Iar Francesco s-a căsătorit cu mine ca să îl poată controla pe tata.
Replica lui Leonardo s-a făcut auzită pe loc.
— Ești o femeie frumoasă. Soțul tău știe asta: am văzut cum se purta cu tine la botez.
Nu m-am lăsat măgulită.
— Și ce e cu scrisoarea profetului? Cum se face că le-a stricat toate jocurile?
Leonardo a zâmbit.
— Savonarola este un om greu de stăpânit. Într-un moment în care s-a simțit stăpânul lumii, le-a scris prinților Europei – printre alții, lui Carol al Franței, lui Frederic al Spaniei și împăratului Maximilian – îndemnându-i să
se unească și să scape de Papa. Le-a zis că Alexandru nu este creștin și nu crede în Dumnezeu.
— E nebun.
— Mai mult ca sigur.
— Și bănuiesc că ați avut de-a face cu asta, am zis eu. Cineva i-a dat scrisoarea ducelui Ludovico și el i-a dat-o mai departe fratelui său, cardinalul Sforza, care i-a înmânat-o Papei.
N-a dat nici un răspuns. Mi-a aruncat doar o privire binevoitoare.
— Dar dacă așa numitul miracol dă greș, am continuat eu… dacă
oamenii nu se unesc sub conducerea lui Savonarola… ce se va întâmpla atunci?
— Cu siguranță ceva violent, a răspuns el.
— Dacă nu au de ales și trebuie să-l împingă la pieire pe Savonarola –
dacă îl ucid – atunci nu mai au deloc nevoie de tata. De Antonio…
376
Trăsăturile i s-au muiat; se vedea că îi pare rău pentru mine, dar îmi dădeam seama și de reținerea pe care o simțea.
— Ce aș putea să fac? Credeam cu toată ființa în spusele mamei, cum că moartea profetului era pe aproape. Cu cât rămân mai mult aici, cu atât mai periculoase devin lucrurile pentru tata. Trebuie să ne ajutați. Scoateți-ne din Florența. Luați-ne cu dumneavoastră la Milano.
— Lisa… în glas i-am simțit mila. Dacă aș fi putut, aș fi făcut-o cu mult timp în urmă. Dar nu e atât de ușor. Ești dumneata și tatăl dumitale și copilul… și sclava dumitale, presupun. Patru oameni. Îți dai seama, cu siguranță, că vă sunt pândite toate drumurile și la plecare, și la venire. De aceea stau aici la Santissima Annunziata, unde poți să vii fără să trezești bănuieli. Dar n-ai să poți niciodată să treci dincolo de porțile orașului câtă
vreme soțul dumitale se bucură de vreo influență.
— Deci trebuie să stau aici până va fi prea târziu, până îmi moare familia? am întrebat eu cu amărăciune.
Cuvintele mele l-au durut, dar și-a păstrat tonul blând.
— Tatăl dumitale nu este un om neajutorat. A supraviețuit până acum.
Și va veni vremea să pleci destul de curând. Îți promit. Va veni vremea.
— N-are cum să vină atât de repede pe cât mi-aș dori.
Acum îmi doresc să mă fi înșelat.
LXVI
Florența tânjea după miracolul pe care i-l promisese Savonarola și așa s-a ivit întâmplarea pe care lumea o numește Proba Focului.
Cât a durat tăcerea lui Fra Girolamo, Fra Domenico i-a ținut locul în amvonul de la San Marco. Nu era la fel de îndrăgit ca mai marele său, fiind încăpățânat și oarecum greu de cap – dar era încăpățânat și devotat.
Susținea cu dârzenie că fiecare cuvânt care ieșea din gura lui Fra Girolamo venea direct de la Dumnezeu.
Începuseră și alții să predice – între care un franciscan de la Santa Croce, Fra Francesco da Puglia; care a și lansat o provocare:
— Am să trec prin foc alături de orice om care vrea să facă dovada că
Savonarola este un profet și dă glas cuvântului lui Dumnezeu. Căci eu unul gândesc că Fra Girolamo nu e decât un mincinos și un eretic – și că oricine care trece prin foc crezând cu tărie contrariul va muri. Nu mă aștept să
supraviețuiesc nici eu… dar cel care ar reuși cu bine să treacă prin foc, 377
crezând în Fra Girolamo și în vorbele lui, ar ști atunci pe deplin că ele grăiesc adevărul.
Provocarea a ajuns la urechile lui Domenico. Și, într-o zi de duminică, călugărul a declarat, din amvonul de la San Marco, cum că el se arăta gata să
treacă prin foc. La auzul unor asemenea spuse, congregația a fost cuprinsă
de o asemenea emoție, încât toți cei prezenți – bărbați și femei deopotrivă –
