Întunericul încă nu se risipise când ne-am pornit înapoi spre casă. Am păstrat tăcerea, dar Francesco a spus pe neașteptate.
— Iată ce se întâmplă cu cei care țin partea familiei Medici. Se uita la mine cu un aer curios. Iată ce se întâmplă cu spionii.
Poate că paloarea mea îi stârnea suspiciuni; poate că vorbea doar ca să
arate cât de mult își savura victoria. Oricum ar fi fost, nu am răspuns. Mă
gândeam la tata și la ce avea să se aleagă de el din clipa în care profetul va fi tras în adâncuri.
LXV
Când vremea a început să se răcească, ciuma și-a slăbit puterea. Tata s-a întors la el acasă, Francesco s-a înhăitat iar cu târfele lui, iar eu am început să mă duc la piață și la biserică pe cât de des puteam, într-o dimineață, am pus cartea pe măsuța de noapte, deși nu găsisem nici o altă scrisoare în biroul lui Francesco. În ziua următoare, m-am îndreptat spre Santissima Annunziata.
Spre ușurarea mea, Leonardo o ducea bine, ba chiar lucrase la portret.
Liniile îndrăznețe și umbrele de pe fața mea se îmblânziseră după ce le aplicase o nuanță fină de cinabrese, ca o perdea de carne translucidă, începeam să am o înfățișare umană.
Dar, când i-am povestit despre cuvintele tatei care prevăzuse că
Cenușiii vor plăti cu capul – despre cum m-am chinuit știind că nu puteam să vin să îl previn – mi-a spus:
— Nu ai nici o vină. Știam de pericol cu mult înainte ca tatăl tău să-ți vorbească despre el. Dacă are cineva vreo vină, eu sunt acela. Nu am fost în stare – nu am putut să schimb lucrurile la timp. Iar partea crâncenă este că
și dacă am fi putut pune la cale o scăpare… Nu a avut tăria să continue.
— Chiar dacă ar fi putut fi salvați, nu ar fi fost bine, am spus eu.
— Da, a murmurat el. Aici e partea cea mai cumplită. E mai bine că au murit.
Era adevărat; execuțiile îi revoltaseră pe toți cei din Florența, chiar și pe cei mai mulți piagnoni, care considerau că monahul ar fi trebuit să
răspândească același spirit al iertării pe care îl proslăvise în zilele de după
alungarea lui Piero. Isabella, Elena, ba chiar și cucernica Agrippina, care se temuse mereu să stârnească dezaprobarea soțului meu, îl criticau pe Fra Girolamo.
369
— Mama a spus… am început eu, dar m-am oprit neștiind cum să-mi exprim gândurile fără să par nebună. Cu ani în urmă, mama mi-a spus… că
Savonarola va fi doborât. De cinci bărbați descăpățânați.
— Mama dumitale? Ți-a vorbit despre Savonarola cu multă vreme în urmă? — Știu că sună foarte ciudat, dar… cred că e adevărat ce a spus ea.
Cred că din pricina asta va fi înfrânt Savonarola. Cred că s-ar putea să-și găsească moartea.
A rămas neclintit. I se citea pe față interesul.
— A mai spus vreodată și altceva despre Fra Girolamo?
— Am convingerea că despre el vorbea. A spus: În flăcări are să se perpelească până au să-i cadă mădularele, unul câte unul, drept în Iad! Cinci bărbați descăpățânați au să-l tragă în adâncuri!
Replica lui m-a uluit.
— Deci are să moară mistuit de foc Și totul se trage de la execuțiile astea. O să așteptăm momentul, o să ne pregătim pentru el.
— Mă credeți?
— O cred pe mama ta.
M-am uitat lung la el, atât de lung încât și-a lăsat ochii în jos și a spus, cu o tandrețe neașteptată.
— Ți-am spus că m-am întâlnit o dată cu mama dumitale când era însărcinată.
— Da.
— Mi-a spus că poartă în pântece o fată. Mi-a spus că am să-ți fac portretul. Atunci i-am dat medalionul. Am rugat-o să ți-l lase ție spre păstrare.
Am simțit nevoia să plâng. Am întins mâna spre mâna lui.
Signoria a încercat cu disperare să reaprindă iubirea poporului pentru Savonarola. Au comandat o medalie în onoarea lui Fra Girolamo, cu profilul lui cam sinistru pe o parte, iar pe cealaltă, imaginea unei mâini fără trup ridicând o sabie sub inscripția Ecce gladius Domini super terram cito et velociter. Mai rău, l-au încurajat să sfideze porunca papală care-i interzicea să predice. Drept care, Francesco m-a anunțat că el și cu mine urma să
mergem împreună să-l ascultăm pe profet. Tata nu se simțea bine și a rămas acasă. Priorii au hotărât că cel mai potrivit loc pentru reîntoarcerea lui Savonarola la amvon este Domul, ca să fie destul loc pentru mulțimea la care 370
se așteptau; dar când am intrat amândoi în catedrală, am descoperit că era mai mult de jumătate goală. S-ar fi zis că nu toată lumea era dornică să riște excomunicarea din partea unui Papă furios.
Hotărârea lui Francesco de a lua parte la slujbă îmi stârnise curiozitatea. După executarea celor cinci Bigi, se arăta foarte prudent când venea vorba despre Savonarola. Nu mai trâmbița succesele grupului de piagnoni și nici nu mai vorbea cu înflăcărare despre profet, iar când Agrippina a lăsat să-i scape o critică la adresa călugărului, nu a scos o vorbă.
Totuși, participarea noastră la o asemenea predică – o sfidare prin ea însăși
