Dacă nu i-aș fi de folos lui Francesco, ne-ar lua și pe noi la întrebări. Glasul i s-a frânt: Au de gând să-i distrugă pe Bigi – pe toți cei care i-au privit cu simpatie pe Lorenzo și pe fiii lui. Și vor capul lui Bernardo del Nero.
— Nu, am spus eu în șoaptă.
Bernardo del Nero era unul dintre cetățenii cei mai respectați ai Florenței și fusese multă vreme în un apropiat al lui Lorenzo de Medici. Era un om puternic și luminat de șaptezeci și cinci de ani, văduv și fără copii, care își dedicase viața bunului mers al orașului. Îndeplinise cu onoare funcția de gonfaloniere și era de o cinste ireproșabilă. Se bucura de atâta simpatie încât până și Signoria îi respecta și tolera poziția politică de șef peste Bigi.
— N-au să îndrăznească să-i facă rău! Nici un locuitor n-ar îngădui una ca asta.
Dar mă îngrijora și mai mult soarta Iui Leonardo, care era prins în oraș
ca într-o capcană și nu putea să comunice cu nimeni din afară.
363
Tata clătina din cap.
— O să îngăduie, pentru că n-o să aibă încotro. Apariția lui Lamberto del’ Antello a vârât spaima în sufletul fiecărui piagnone. După revoltele din Piazza del Grano, Signoria dorește cu disperare să înăbușe orice strigăte de palle, palle.
— Dar când Piero a fost alungat, am zis eu, Savonarola a cerut milă
pentru toți prietenii familiei Medici. A cerut ca toți să fie iertați.
Tata și-a aruncat privirea peste grădină, peste poteca pietruită, cu tufe de trandafiri în floare și merișor de-o parte și de alta, peste nepotul lui, care necăjea o gâză. Priveliștea ar fi trebuit să-l umple de veselie; dar el avea aerul unui om bântuit de spaime.
— Acum n-are să mai fie nici pic de milă, a spus el cu convingere, ca unul care știa ceva tainic. Și nici o speranță. Are să fie doar sânge.
Îmi doream să mă duc la Santissima Annunziata și să-l avertizez pe Leonardo că Bernardo del Nero și partida lui politică erau în primejdie, dar Francesco nici nu voia să audă: să plec de acasă ca să mă rog – mai ales că
mă duceam la capela familiei, care se afla peste drum de bolnița Ospedale degli Innocenti, unde erau adăpostiți mulți bolnavi. Și, oricât m-aș fi rățoit, tot nu l-aș fi convins pe Claudio să nesocotească poruncile stăpânului.
Așa că am rămas sechestrată în casă. În toate scrisorile lui Francesco se vorbea despre Bigi ca despre niște dușmani care trebuie ținuți în frâu; acum devenea limpede că trebuiau distruși. Nădăjduiam că Leonardo cunoștea pericolul mai bine decât mine.
Intre timp, m-am furișat singură pe balcon și am scos cuțitul din teacă.
Cel din fața mea nu mai era al treilea bărbat, ucigașul tatălui meu adevărat.
Era Francesco; era cel care scria scrisorile – ucigașul iubitului meu Giuliano.
Noapte de noapte, îmi înfigeam cuțitul. Noapte de noapte, îi omoram pe amândoi și asta îmi aducea puțină mângâiere.
Au fost arestați mai mulți oameni; cei acuzați au fost supuși torturii.
Cinci bărbați au fost reținuți și aduși în fața Signoriei și a înaltului Consiliu de Judecată: augustul Bernardo del Nero, Lorenzo Tornabuoni, vărul mai tânăr al lui Piero, care – deși fruntaș printre Bigi – era totuși un piagnone plin de credință și foarte îndrăgit; Niccolo Ridolfi, un bărbat mai în vârstă al cărui fiu se căsătorise cu fiica lui Lorenzo, Contessina; Giannozzo Pucci, un prieten mai tânăr de-al lui Piero; și Giovanni Cambi, care avusese afaceri multe cu familia Medici.
364
Avețimilă! strigau adepții lor, convinși că pedepsele vor fi ușoare și, în cazul lui Bernardo del Nero, comutate. Toți acuzații erau cetățeni integri și lumea îi admira; mărturisirile lor – că erau implicați în acțiuni care puneau la cale revenirea lui Piero de Medici ca stăpânitor autoproclamat al orașului
– fuseseră smulse sub cea mai cumplită tortură.
Oamenii s-au întors spre Savonarola ca să-i învețe ce să facă.
Neîndoielnic, călugărul avea să predice iertarea, îngăduința.
Dar Fra Girolamo era prea cufundat în eforturile sale de a îmblânzi un Papă furios. Nu mai voia să se ocupe de chestiuni politice.
— Nu au decât să moară cu toții sau să fie trimiși în exil. Mie îmi este totuna.
Vorbele lui au fost repetate de mii de ori; le spuneau credincioșii, cu priviri tulburate și voci înăbușite.
Cu trei ore înaintea răsăritului, în dimineața zilei de 27 august, ne-am trezit brusc din somn din pricina bubuiturilor în ușa camerei. Zalumma a sărit din așternutul ei și a deschis ușa: a dat peste Isabella, despletită și clipind des în lumina lumânării pe care o ținea în mână. Încă buimacă de pe urma somnului, m-am dus spre ea și am privit-o lung.
— Soțul dumneavoastră vă cheamă, a zis ea. Spune să vă îmbrăcați repede pentru o împrejurare tristă, și să coborâți.
M-am încruntat și m-am frecat la ochi.
— Și Zalumma? O auzeam undeva în spate bâjbâind să aprindă lampa.
— Numai dumneavoastră trebuie să coborâți.
În timp ce Zalumma lega șireturile unei rochii cuviincioase de mătase cenușie brodată cu fir negru, am început să intru la idei. Ce fel de împrejurare tristă cerea să fiu trezită în crucea nopții? Poate că murise cineva; gândul m-a dus pe loc la tata. Excomunicarea lui Savonarola îl lăsase la mila neînduplecatului său stăpân. Se hotărâseră în sfârșit să se descotorosească de el?
Aerul era apăsător, cald și nemișcat; oricum, din pricina căldurii, avusesem un somn zbuciumat. Când am fost îmbrăcată de sus până jos, deja asudasem.
Am lăsat-o pe Zalumma și am coborât scările, oprindu-mă o clipă la catul de dedesubt ca să arunc o privire în camerele de oaspeți, unde dormea tata. În fața ușii închise am șovăit – dar disperarea a fost mai puternică decât orice curtoazie. Am deschis ușa doar atât cât să văd dincolo de anticameră și să mă asigur că tata era acolo și dormea.
365
Am închis ușa la loc cu fereală și recunoștință și am coborât mai departe. Francesco se plimba în sus și în jos prin fața intrării principale, vioi și neliniștit. N-aș fi putut să spun că era fericit, dar pe chip și în ochi i se citea încordarea triumfului, umbra unei bucurii întunecate. Atunci am înțeles că îl așteptam pe Claudio, că se întâmpla un lucru atât de important încât Francesco era gata să se expună la pericolul ciumei.
