— Ce să aud?
— Savonarola. Papa a făcut-o până la urmă: l-a excomunicat!
360
LXIV
Vara a venit cu un al doilea val, și mai crâncen, de la moria, Moartea.
Florența a fost crunt lovită: peste tot vedeai câte o targa transportându-i către spital pe trecătorii care se prăbușiseră în drum spre casă, spre prăvălie, spre biserică.
Vizitele mele la Santissima Annunziata s-au oprit. Chiar dacă aș fi vrut să-mi iau inima în dinți și să o pornesc pe străzile bântuite de ciumă, nu aveam ce vești să-i transmit lui Leonardo, pentru că nu mai aveam acces la scrisorile soțului meu. De teamă să nu se molipsească, Francesco nu mai umbla noaptea și rămânea în odăile lui; stătea adesea la birou și nu ieșea decât până la prăvălia din apropiere și, doar rareori, când erau probleme foarte importante la mijloc, până la Palazzo della Signoria. Totuși, în pofida ciumei, niciodată parcă nu primise atâția vizitatori: priori, Buonomini și alți bărbați care nu-mi erau niciodată prezentând și despre care nu puneam nici un fel de întrebări. Savonarola era în primejdie, iar Francesco încerca cu disperare să-l salveze.
Ca să evite pericolul traversării râului Arno, tata a venit să stea la noi o vreme. Când vizitatorii lui Francesco plecau, îl chema des pe tata la el în birou și stăteau de vorbă îndelung.
Nu am încercat deloc să trag cu urechea, dar erau dăți când le auzeam glasurile, suișurile și coborâșurile conversației. Vocea lui Francesco suna mai mereu poruncitoare, părea pus pe ceartă; tata părea mâhnit.
După o vizită în zori a unuia dintre membrii Signoriei, Francesco și tata au coborât să mănânce de dimineață. Eu stăteam la masă și Matteo se foia în poala mea. Nu-l mai adusesem niciodată jos la masă, dar de-acum avea aproape doi ani și speram să-l învăț să mănânce cu lingura. Când au sosit ei doi, Matteo, în culmea încântării, pocnea cu lingura masa frumos lustruită a lui Francesco. M-am așteptat să-l văd arătându-și nemulțumirea, să-l aud vorbind apăsat, mai ales că îi tuna și îi fulgera mereu, în ultima vreme. Dar Francesco a zâmbit; se întâmpla pentru prima oară după nu știu câte zile.
Tata stătea lângă el, cu un aer mohorât.
— O veste minunată! a exclamat Francesco, ridicând vocea ca să se facă auzit peste țăcănitul pe care-l făcea Matteo; era mult prea vesel ca să-l supere un zgomot. Tocmai am prins un spion al familiei Medici!
361
Mi s-a tăiat răsuflarea; mi-am îndreptat spatele și abia am reușit să-mi feresc fața de mânuțele lui Matteo.
— Un spion?
Tata a părut să-mi simtă spaima; și-a tras un scaun și s-a așezat lângă
mine. — Lamberto dell’ Antello. Ai auzit de el: era unul dintre prietenii lui Piero, a zis el încet, aproape de urechea mea. S-a și dus la Roma cu Piero. A fost prins încercând să intre în Florența cu o scrisoare…
Francesco rămăsese zâmbind în fața noastră.
— Da, Lamberto dell’ Antello. A fost capturat ieri și acum l-au luat la întrebări. Pentru Bigi a sosit sfârșitul. Lamberto vorbește, dezvăluie nume. A făcut un pas spre bucătărie. Unde e Agrippina? Vreau mâncare și o vreau repede. În dimineața asta, trebuie să mă duc la Palazzo della Signoria. L-au băgat în închisoarea Bargello.
— Nu crezi că e periculos să ieși? am întrebat doar de dragul aparențelor și nu pentru că mi-aș fi făcut griji pentru Francesco.
— Nu contează – nu pot să lipsesc când e vorba despre o problemă
atât de importantă! S-a făcut nevăzut în bucătărie. Agrippina!
În clipa când a plecat, tata mi-a scrutat chipul cu atenție. Am făcut tot ce am putut ca să par doar vag interesată de vestea despre Lamberto și să
am aerul că mă preocupă plăcerea de a-mi ține în brațe fiul – care nu se oprea o clipă locului. M-am străduit, dar mă tem că tata mi-a citit frica pe chip. Știu că eu am citit-o pe chipul lui.
Odată ce Francesco a terminat de mâncat și a plecat cu trăsura, tata și cu mine l-am luat pe Matteo și ne-am dus să-l lăsăm să alerge, în grădina din spatele palatului. Grădina era plină de verdeață, iar aburul care se ridica din fântâna cu lei plutea răcoros și mângâietor. M-am plimbat cot la cot cu tata și l-am lăsat pe copil să alerge; din când în când, strigam după el să nu dea cu picioarele în merișorul turcesc, să nu se atingă de tufele țepoase ale trandafirilor. Eram încă mânioasă pe tata. Știam că nu mi-ar face niciodată
vreun rău, dar de câte ori mă uitam la el, vedeam figura penitentului. Cu toate astea, îmi făceam griji pentru el.
— Mi-e teamă, am zis eu. Excomunicarea – Francesco are să spună că i-ai înșelat așteptările.
A ridicat ușor din umeri ca să pară degajat.
362
— Nu e cazul să-ți faci griji din pricina mea. Am vorbit cu Fra Girolamo
– și eu, și alții. S-a convins în sfârșit că trebuie să-și ispășească greșeala. Știe că s-a purtat prostește – că nu a reușit să-și țină gura și că vorbește ca un apucat atunci când se află în amvon. Dar are să-și scrie Apologia. Și a trimis de-acum mai multe scrisori private către Sanctitatea Sa, implorând să fie iertat. Alexandru se va îmblânzi.
— Și dacă nu?
Tata s-a uitat la trupul robust al nepoțelului lui.
— Atunci, Florența va fi pusă sub interdicție papală. Nici un oraș
creștin nu va avea voie să facă afaceri cu noi până nu-l predăm pe Savonarola, ca să-și primească pedeapsa. Dar nu se va întâmpla una ca asta.
A vrut să mă ia de mână ca să mă aline.
Mi-am tras mâna fără să vreau. I-am văzut durerea în ochi.
— Ești mânioasă pe mine. Nu-ți fac nici o vină, pentru că știu tot ce am făcut – lucruri cumplite. Mă rog lui Dumnezeu să mă ierte, deși am renunțat de multă vreme la orice nădejde de a vedea Raiul.
— Nu sunt mânioasă, am răspuns eu. Nu vreau decât un singur lucru: să plecăm din Florența, cu Matteo. Nu mai pot să stau aici. E prea primejdios.
— E adevărat, a recunoscut el cu tristețe. Numai că e cu neputință, în clipa de față. Când l-au descoperit pe Lamberto dell’ Antello, parcă au înnebunit toți priorii. Acum toți s-au făcut piagnoni și toți sunt setoși de sânge. Au închis toate cele nouă porți ale orașului și orice scrisoare este citită. Consiliul celor Opt ia pe toată lumea la întrebări, în căutare de spioni.
