— Nu.
A făcut mai mult loc pe masă, a scos desenul din folio și l-a întins.
— Nu am descoperit lucrul pe care vreau să ți-l arăt acum până de curând. A înșfăcat o bucățică de cretă roșie sfărâmicioasă și mi-a făcut semn să rămân aproape.
Și a început să deseneze cu același firesc cu care alții merg sau respiră.
A tras câteva linii scurte și repetate peste falcă mai întâi și peste bărbie; mi-a luat o clipă ca să-mi dau seama că desena părul și o barbă. Sub ochii mei, linia aspră a fălcilor s-a îndulcit, buza de sus s-a făcut nevăzută sub o mustață stufoasă. A mai desenat două linii și colțurile gurii s-au strâns, purtând amprenta vârstei.
Încet, de sub mâna lui, ieșea la iveală chipul unui bărbat pe care-l cunoșteam, pe care-l văzusem aproape zilnic, toată viața mea.
358
Mi-am întors fața. Am închis ochii pentru că nu doream să văd mai mult. — Acum îl recunoști.
Glasul lui Leonardo era foarte blând și mâhnit. Am dat din cap, orbită.
— Amestecul lui nu s-a datorat naivității, Lisa. A făcut parte din conspirație încă de la început. Și nu i s-a alăturat din pietate, ci din gelozie, din ură. Nu merită să-l aperi. El a nenorocit-o pe Anna Lucrezia.
I-am întors spatele, lui și desenului. Am făcut un pas înainte.
— Te-ai dus la el, Lisa? I-ai spus ceva? Lai vorbit despre mine, despre Piero? M-am mișcat până în dreptul scaunului meu și m-am așezat. Apoi m-am aplecat. Mi-era rău. Aveam cuțitul la mine, îmi dorisem cu sete să ajung aici și să-l aflu pe cel de-al treilea bărbat.
Leonardo a rămas lângă masă, lângă desene, dar cu fața spre mine.
— Te rog să răspunzi. Avem de-a face cu oameni care nu se dau în lături de la crimă. Te-ai dus la el? I-ai spus ceva, lui sau altcuiva?
— Nu, am zis eu.
I-am mărturisit doar jumătate de adevăr lui Leonardo – că nu am spus nimic despre el sau despre scrisorile pe care le primea Francesco. Poate că
acea jumătate de adevăr mi se oglindea pe față, pentru că nu mi-a mai pus alte întrebări. Dar nici măcar el, cu tot farmecul lui, nu m-a putut convinge să pozez pentru el atunci, nici n-a reușit să mă facă să vorbesc despre tot ce se întâmplase de la ultima noastră întâlnire. M-am întors acasă devreme.
Francesco a venit târziu de la bottega. Nu s-a oprit deloc în camera copilului, să ne salute; s-a dus direct în odăile lui și nu a ieșit de acolo până
nu a fost chemat la cină.
Tata a ajuns târziu la masă și nici el nu a trecut mai întâi pe la Matteo, cum făcea de obicei. Am coborât la masă și am văzut că Francesco avea chipul împietrit: arăta învins, dar era pradă unei furii reci, neputincioase.
Mi-a spus pe nume și m-a salutat înclinând scurt din cap, dar trăsăturile nu i s-au clintit.
Tata se străduia să zâmbească – numai că, după tot ce aflasem de la Leonardo, îmi era greu să mă uit la el. Imediat ce ne-a fost adusă mâncarea, a întrebat dacă Matteo se simțea bine, dacă eu mă simțeam bine; i-am dat răspunsuri stângace. După ce a trecut de amabilități, s-a apucat să vorbească
puțin despre politică, cum făceau adesea el și Francesco, urmând un tipic, în ideea că aș putea să înțeleg și să învăț câte ceva.
359
— Fra Girolamo lucrează la o Apologia, Triumful Crucii. Sunt unii care pretind că el ar fi eretic, că s-ar revolta împotriva Bisericii, dar lucrarea despre care vorbesc le va arăta tuturor cât de ortodoxe sunt ideile în care crede. O scrie special pentru Sanctitatea Sa, drept răspuns la acuzațiile care îi sunt aduse.
Mi-am aruncat privirea spre Francesco: era atent la minestra din fața lui și nu dădea nici un semn că ar avea vreo părere.
— Ei bine, am spus eu, a predicat asiduu împotriva Romei, fără
îndoială.
— El predică împotriva păcatului, a răspuns tata cu blândețe. Și nu împotriva papalității. Scrierile lui au să dovedească respectul pe care îl poartă papalității.
Eram mai bine informată, dar m-am uitat în farfurie și nu am răspuns.
— Eu cred că e un lucru înțelept din partea lui Fra Girolamo să scrie despre asemenea probleme, a spus tata.
Când nici Francesco, nici eu nu am dat un răspuns imediat, s-a dat bătut și toți trei am continuat să mâncăm în tăcere. După câteva momente, Francesco m-a luat prin surprindere vorbind brusc și pe un ton de amărăciune rece.
— Profetul nu are decât să scrie ce dorește. Sunt unii care consideră că
are puține șanse să-l îmblânzească pe Sanctitatea Sa.
Tata și-a ridicat ochii din farfurie, cu o privire iscoditoare; întâlnind chipul încremenit a lui Francesco, și-a lăsat iar ochii în jos.
Cina s-a terminat în tăcere. Tata și-a luat la revedere imediat după
aceea – lucru care m-a bucurat, pentru că eram prea tulburată ca să mă mai pot simți bine cu el de față. Francesco s-a întors în odăile lui. Eu am urcat în camera copilului și m-am jucat cu Matteo, încercând să mă înveselesc, să
șterg imaginea care mi-l arăta pe tata înfigându-și cuțitul în spinarea lui Giuliano.
Până nu mi-am culcat copilul și nu m-am întors în odaia mea nu am înțeles deloc furia lui Francesco. Nici n-am apucat să întind mâna spre ușă și ea s-a deschis; Zalumma m-a apucat de braț și m-a atras înăuntru. A închis iute ușa în urma noastră, apoi s-a sprijinit de ea, cu un aer tainic, dar agitat.
— Ai auzit? Ai auzit ce s-a întâmplat, Madonna? Tocmai mi-a spus Isabella – vestea se răspândește cu iuțeală!
