— A murit cineva? am întrebat, cu îngrijorarea firească a unei soațe bune. — Nu are rost să discut acum cu dumneata; ai să începi să te agiți, cum fac de obicei femeile când e vorba despre asemenea lucruri. Ai să vezi curând unde ne ducem. Nu-ți cer decât să te stăpânești, să dai dovadă de tot curajul de care ești în stare. Îți cer să mă Iaci să fiu mândru.
M-am uitat la el și m-au trecut primii fiori de frică.
— Am să fac tot ce pot.
A zâmbit lugubru și m-a dus până la trăsură, unde Claudio și caii erau gata pregătiți. Afară era un aer înăbușitor și nu se făcea simțită nici o adiere răcoroasă. Nu am vorbit deloc pe drum. Eu stăteam cu ochii lipiți de străzile întunecate și spaima se aduna în mine pe măsură ce ne îndreptam spre Dom și mai departe, neabătut, spre sud.
Am încetinit în Piazza della Signoria. La ferestrele palatului priorilor ardeau toate lămpile, dar nu ajunsesem la destinație. Ne-am oprit cu zgomot în fața clădirii alăturate: Bargello, închisoarea unde fusesem prizonieră; și unde gardienii de noapte îl duseseră pe Leonardo. Era o fortăreață
pătrățoasă cu aspect amenințător, încoronată de parapeți. Pe fiecare latură a ușilor masive ardeau făclii de mari dimensiuni.
Când Claudio a deschis portiera, inima mi s-a făcut cât un purice. L-au prins pe Leonardo, mi-am zis în sinea mea. Francesco știe totul.
M-a adus aici ca să fiu supusă interogatoriului… Dar nu am lăsat să se vadă nimic. M-am prins de brațul lui Claudio și am pășit ușor pe piatra de pavaj. Gândul mi-a zburat o clipă la cuțitul Zalummei: era acasă, sub saltea.
Francesco s-a dat și el jos din trăsură și m-a prins de umăr. În timp ce el mă îndruma spre uși, am zărit mai multe căruțe în apropiere – erau cinci, adunate una lângă alta, și în jurul lor, grupuri de oameni cu un aer sumbru, înveșmântați în negru. Sunetul unei voci care jelea m-a făcut să întorc privirea și să mă uit la ei mai cu atenție: o femeie, cu un văl negru, stătea pe capra unei căruțe și hohotea atât de tare încât putea să cadă în orice moment, dacă vizitiul nu ar fi ținut-o bine.
366
Am pătruns înăuntru. Mă așteptam să fiu dusă într-o celulă sau într-o încăpere plină de priori cu priviri acuzatoare. Gărzi înarmate ne-au scrutat cu privirea în mersul nostru de-a lungul holului de la intrare și-apoi afară, într-o vastă curte interioară. În toate cele patru colțuri erau stâlpi solizi, construiți din aceeași piatră de un maroniu mat ca și clădirea. De fiecare dintre stâlpi era fixat câte un inel de fier înnegrit și în fiecare inel era fixată
câte o torță, care-și arunca în jur pâlpâirile portocalii.
De peretele din spate se sprijinea o scară abruptă care pornea de la un balcon, iar la capătul de jos al scării se vedea o platformă lată, înălțată de curând. Maldăre de paie fuseseră împrăștiate pe suprafața ei. Dincolo de mirosul lemnului proaspăt tăiat și al paielor, se ghicea un iz de lături.
Nu eram singuri acolo. Erau de față și alți piagnoni de rang înalt: șapte priori asudați, în tunicile lor stacojii, o mână de Buonomini și mai mulți dintre membrii Consiliului celor Opt. Cel mai de vază era Francesco Valori, il gonfaloniere, care se bucura de înalta funcție pentru a treia oară; un om sfrijit, cu priviri aspre și cu plete argintii, Valori ceruse sângele celor cinci Bigi puși sub acuzare. Își adusese tânăra soție, o ființă drăgălașă cu zulufi aurii. Am dat din cap, salutând în tăcere, după care ne-am alăturat mulțimii care stătea în fața platformei. Am oftat atât de adânc încât tot corpul mi s-a cutremurat: mă aflam aici ca martor, nu ca prizonier – cel puțin deocamdată..
Oamenii murmurau unii la urechea altora, dar au tăcut atunci când pe platforma joasă a urcat un bărbat: un călău care ducea o secure mare cu un singur tăiș. După el venea un alt bărbat, care a așezat jos, pe paie, un butuc de lemn scrijelit.
— Nu, am șoptit eu doar pentru mine.
Mi-am amintit vorbele tatei despre Bigi; refuzasem să le cred. Dacă aș
fi găsit o cale să mă întâlnesc cu Leonardo, aș fi putut oare să preîntâmpin momentul cumplit de față?
Francesco și-a plecat capul spre mine, ca să-mi arate că nu m-a auzit, că ar trebui să repet, dar eu nu am mai scos o vorbă. Ca și ceilalți, am rămas cu ochii la eșafod, la călău, la paie.
Mai întâi s-a auzit zdrăngănitul lanțurilor; după care, pe balcon au apărut acuzații, flancați de mai mulți bărbați cu săbii lungi la șold.
Primul era Bernardo del Nero. Fusese de când îl știam un om cu păr alb și aer demn, cu ochi mari, serioși și nas drept, proeminent. Acum, ochii erau atât de umflați încât aproape că nici nu se mai deschideau; nasul, sucit și acoperit de sânge uscat, se umflase peste măsură. Nu mai reușea să se țină
367
drept și se sprijinea de temnicerul lui, cu fiecare pas șovăielnic. Ca și ceilalți acuzați, fusese silit să-și predea pantofii și să întâmpine moartea în picioarele goale.
Pe tânărul Lorenzo Tornabuoni nu l-am recunoscut; îi zdrobiseră
nasul, iar fața îi era atât de învinețită și de umflată încât nu vedea deloc și au trebuit să-l ducă temnicerii în jos pe scări. După ei veneau alți trei prizonieri: Niccolo Ridolfi, Giannozzo Pucci, Giovanni Cambi și toți erau frânți, resemnați. Nici unul dintre ei nu părea să îi vadă pe cei adunați să îi privească.
Când au ajuns pe eșafod, il gonfaloniere a dat citire acuzațiilor și sentinței: spionaj și trădare, moarte prin decapitare.
În semn de milostenie, Bernardo del Nero urma să moară primul.
Călăul i-a cerut iertare și i s-a răspuns, cu un fir de voce, că este iertat. Și atunci Bernardo și-a mijit ochii spre grupul privitorilor și a spus:
— Dumnezeu să vă ierte și pe voi.
Era prea slăbit ca să poată îngenunchea fără ajutor; un gardian La ajutat să-și așeze bărbia în lăcașul stropit cu sânge închegat.
— Să lovești cum trebuie, a spus el, când călăul și-a ridicat securea.
Am întors capul și am închis ochii. Dar i-am deschis aproape imediat, luată prin surprindere de vuietul mulțimii. Cu coada ochiului am zărit trupul îngenuncheat al lui Bernardo căzând într-o parte, sângele țâșnind într-un arc gros din gâtul lui descăpățânat și pe temnicerul care a făcut un pas înainte ca să ridice din paie ceva roșu și rotund.
Și deodată mi-am amintit. Mi-am amintit o zi, petrecută cu ani în urmă, în biserica San Marco; mama, cu privirea înspăimântătoare ațintită asupra lui Savonarola, care era în amvon. Și clipa în care strigase în gura mare: În flăcări are să se perpelească până au să-i cadă mădularele, unul câte unul, drept în Iad! Cinci bărbați descăpățânați au să-l tragă în adâncuri!
Cinci bărbați descăpățânați. Am făcut un pas înapoi, călcându-l pe picior pe un prior. Francesco m-a prins de braț și m-a ajutat să mă îndrept.
— Iertare; e din pricina emoțiilor. E tânără și nu e învățată cu asemenea lucruri. Își revine imediat, a spus el în șoaptă către bărbat.
Au venit mai mulți temniceri și au luat cadavrul. Tornabuoni a fost împins în față, obligat să-și șoptească vorbele despre iertare, să
îngenuncheze și să moară. Au urmat alți doi. Ultimul a fost Giovanni Cambi.
A leșinat de spaimă și l-au târât până la butuc. A murit urlând.
La sfârșit, paiele erau năclăite. Mirosul de lemn proaspăt tăiat se pierduse în duhoarea sângelui.
368
