Preotul a trecut la Oremus, a luat ostia și a înălțat-o drept ofrandă
înspre Christos cel răstignit.
Offerimus tibi, Domine…
Când s-a aplecat spre Francesco, mâna lui Salvatore a poposit pe mânerul săbiei. De pe buzele lui s-a desprins un singur cuvânt: Curând.
Chiar atunci, ucigașul meu s-a înclinat și el, călcându-mă pe trenă ca să
nu-mi lase nici o șansă de scăpare și imediat și-a lipit buzele de urechea mea. — Monna Lisa, a zis el în șoaptă. Dacă nu ar fi rostit cuvintele acelea, aș
fi scos pumnalul. La semnul meu, trebuie să cădeți.
Nu reușeam să respir. Am deschis gura și am tras aer în piept. M-am uitat la diaconul care s-a dus spre altar și a început să toarne vin în potir.
Mâna lui Francesco se mișca pe undeva pe lângă șold.
Un altul dintre ajutoare a făcut un pas în față. Avea în mână o carafa cu apă. — Acum, a șoptit Salai și m-a împuns sub coaste cu un obiect dur și neted, ca și cum mi-ar fi aplicat o lovitură fatală.
Fără o vorbă, m-am lăsat pe podeaua de marmură rece.
Francesco a scos un țipăt și s-a lăsat în genunchi în timp ce-și scotea cuțitul; arma s-a lovit de podea și a zăngănit. M-am străduit să mă ridic în capul oaselor. Copiii străzii, mica armată a lui Salai, s-au repezit în față
împresurându-l pe soldat. Unul dintre ei i-a înfipt un cuțit în spate și l-a tras în jos, iar altul i-a tăiat beregata.
S-a stârnit un cor de urlete.
Am rămas o clipă pe podea, în timp ce strigam din răsputeri după
Matteo și-mi blestemam fustele încurcate. Orfanii stăteau roi în jurul lui și al doicii; am scos stiletul tatei și m-am apropiat de ei clătinându-mă.
Fiul meu se cuibărise în brațele unui călugăr de la Ospedale degli Innocenti.
— Lisa! a strigat el. Vino cu noi, Lisa.
Clopotele din turnul bisericii au început să răsune. Un nobil disperat și soția lui au trecut săgeată pe lângă mine, cât pe ce să mă culce la pământ. M-am ținut bine pe picioare când a sosit un alt val de credincioși cuprinși de panică.
— Ia-l de aici, Leonardo! am zis cât am putut de tare. Vin și eu, vin imediat, dar acum plecați de aici!
413
S-a răsucit fără tragere de inimă și a luat-o la goană. Am continuat să
mă țin pe picioare, în ciuda oamenilor care alergau nebunește, și m-am întors spre Francesco.
Căzuse pe o parte și se sprijinea în șold. Salai îl rănise și îi azvârlise cuțitul cât colo. Era neajutorat.
— Lisa, a zis el. Avea o privire sălbatică, încărcată de teroare. Spune-mi ce rost are? Ce rost?
Ce rost? M-am îndreptat spre el cu pumnalul ridicat deasupra capului
– știind că nu așa trebuia făcută mișcarea. Salai nu ar fi fost de acord. Numai că voiam să-l abat asupra lui așa cum făcuse Francesco de Pazzi când îl atacase pe fratele lui Lorenzo; cu sălbăticie, într-o răbufnire de furie, cu stropi de sânge care să sară împroșcând în jur, cu o mie de lovituri pentru fiecare dintre relele pe care le făcuse. Nu i-aș fi cruțat nici un petic de carne.
L-ai prins pe tata în laț.
I-ai ucis pe cei care mi-erau dragi.
Mi-ai furat viața și copilul.
— Nu ești soțul meu, am zis eu cu furie amară. Și n-ai fost niciodată. De dragul soțului meu adevărat, am să te omor.
M-am aplecat.
Iar el a lovit primul. Cu o lamă foarte mică ascunsă în pumn. Mi-a pătruns în carne puțin sub urechea stângă și era gata să sfârtece până în partea dreaptă. Dar m-am tras înapoi, uluită, înainte ca lama să ajungă la jumătate și m-am așezat iarăși pe vine.
— Cățea ce ești, a croncănit el. Credeai că te las să strici totul?
S-a prăbușit la podea, gâfâind, și mi-a aruncat o privire care mustea de ură. Mi-am dus mâna la gât și am tras-o înapoi. Avea culoarea grânarelor –
un colier întunecat, darul cel de pe urmă al lui Francesco.
Pot să rămân pe loc și să sângerez până îmi dau duhul, m-am gândit atunci. Pot să mă răzbun. Pot să-l omor pe Francesco chiar acum și să
sângerez până mor. Mai târziu, o să mă găsească aici, fără viață, deasuprahoitului lui.
M-am hotărât să nu-l ucid.
În urechi îmi răsuna un vuiet, ca zgomotul apelor care se ridică.
