— Am ochi să văd. E la fel ca mama lui: provine dintr-o sursă
îndoielnică.
M-a îndreptat spre un scaun așezat în fața oaspetelui nostru; m-am lăsat pe el, cu privirea lipită de Zalumma. Avea chipul ca de piatră și nu părea să simtă remușcare. Mi-am lăsat ochii în jos. Pe măsuța din fața mea stătea scrisoarea către Giuliano, deschisă în așa fel încât să fie mai ușor de citit. Lângă ea, o pană, cerneală și o bucată de pergament.
Francesco s-a postat lângă mine, în picioare. Și-a pus mâna pe umărul meu.
— Va trebui să rescrii scrisoarea de față.
Am dat înapoi. Am privit-o pe Zalumma în ochi: parcă m-aș fi uitat în două oglinzi negre, tainice. Stimatul nostru oaspete a făcut încet semn cu capul și soldatul și-a apăsat vârful cuțitului pe pielea gâtului ei alb, până a făcut-o să scoată un geamăt. Un firicel de sânge a țâșnit din carne și s-a adunat la baza gâtului. Și-a întors capul; nu voia să-i mai văd fața, să-i văd frica, să văd cât era de conștientă că se află la doi pași de moarte.
— Nu, am spus eu. Am să scriu tot ce doriți.
L-am măsurat din priviri pe soldat, m-am uitat la Claudio și la omul cu barbișon, toți așezați de cealaltă parte a mesei; l-am revăzut pe Francesco, așezat lângă mine. Dacă duceam mâna după stiletul ascuns la cingătoare, aș
fi fost oprită înainte să ajung de partea cealaltă a mesei, iar Zalumma ar fi fost omorâtă pe loc.
Cu un gest plin de grație, Francesco i s-a adresat omului cu barbișon.
— Ser Salvatore, a zis el.
— Te rog.
Salvatore s-a sprijinit cu coatele de masă și s-a aplecat spre mine.
— Copiază primele două rânduri, a zis el. Scrisoarea trebuie să sune ca și cum ai fi scris-o dumneata.
Am înmuiat pana în călimară și am scris:
Iubirea mea cea mare,
400
M-au mințit cu toții, mi-au spus că ai murit. Dar inima mea nu s-aschimbat, a rămas tot a dumitale.
— Foarte bine, a zis Salvatore, după care mi-a dictat următoarele rânduri.
Și eu, și fiul tău ne aflăm în pericol de moarte; dușmanii au pus mâna penoi. Dacă tu și fratele tău Piero nu veniți la Santa Maria del Fiore la liturghiadin ziua de 24 mai, au de gând să ne omoare. Dacă trimiteți trupe sau peoricine altcineva în locul vostru, ne așteaptă moartea.
Soția ta iubitoare,
Lisa di Antonio Gherardini
— Giocondo, spusese el, dar eu m-am încăpățânat să nu scriu.
Francesco a împăturit scrisoarea și i-a dat-o lui Claudio, care a băgat-o în buzunar.
— Și acum, a spus presupusul meu soț, întorcându-se către mine, să
vorbim despre felul cum m-ai spionat.
— N-am avut de gând să spionez, am zis eu. Eram curioasă și n-am citit decât o singură scrisoare…
— Curios. Isabella spune altceva. Zice că lași o carte pe noptieră, ca să
știe ea și să-i spună unui anume Giancarlo că în ziua următoare ai să te duci să te rogi.
Salvatore vorbea firesc, ai fi zis că e aproape prietenos.
— Cu cine te întâlnești la Santissima Annunziata, Lisa?
— Doar cu Giancarlo, am răspuns eu repede. Mă duc să îi spun ce conține scrisoarea.
— Minte, a zis Francesco aspru; era vocea cu care rostise și cuvântul târfă.
Salvatore continua să stea nemișcat.
— Cred că soțul dumitale are dreptate, Madonna Lisa. Și cred că are dreptate și când spune că ții mult la sclava dumitale. A fost a mamei dumitale, nu-i așa?
Am rămas cu privirea la măsuță.
— Mă duc să mă întâlnesc cu un spion, am zis eu. Un om mai în vârstă, cu păr cenușiu. Nu știu cum îl cheamă. L-am descoperit pe Giancarlo noaptea, în biroul lui Francesco, și avea o scrisoare. Am fost curioasă și am citit-o.
401
— Cât e de atunci? a întrebat Salvatore.
— Nu mai știu – un an, poate doi. Spunea că lucrează pentru familia Medici. M-am hotărât să fac ce spunea el – să mă duc la Santissima Annunziata și să-i povestesc omului mai vârstnic despre scrisori.
