trăsură.
Înăuntrul Domului era răcoare și penumbră. Când am pășit peste prag, contururile clipei prezente s-au tulburat și s-au topit în trecut. Nu-mi dădeam seama unde se termina unul și unde începea celălalt.
Am pornit-o așa de-a lungul unei laturi a Domului: Francesco la stânga mea, lângă el Salvatore. La dreapta mea era tânărul soldat. Mergeam în pas vioi; am încercat să văd ceva dincolo de Francesco și de Salvatore. M-am uitat cu disperare după un chip mult iubit – când rugându-mă să îl văd, când să nu îl văd.
Dar nu am zărit mare lucru în mersul nostru spre altar. Am văzut că
nici măcar o treime din biserică nu era plină. Cerșetori, călugărițe cu văl negru pe cap, negustori; doi călugări care se străduiau să liniștească un grup de copilași neastâmpărați.
Când am trecut pe lângă alți nobili spre locul nostru – al doilea rând de la altar, pe partea unde stătea corul – Francesco a zâmbit și a salutat. M-am uitat într-acolo și am văzut câțiva membri ai Signoriei, șase cu totul, stând pe locurile din preajma noastră.
M-am întrebat care dintre ei erau complici și care victime.
În sfârșit, am ajuns sub cupola masivă. Eram așezată între soțul meu și soldat. Am întors capul la dreapta când am simțit mișcare.
Matteo. Matteo mergând pe piciorușele lui zdravene, agățat de mâna dădacei. Încăpățânat copil; nu o lăsa să-l ducă în brațe. Când s-a apropiat, mi-a scăpat un mic strigăt. Francesco m-a strâns de braț, dar am întins mâna 410
cealaltă spre fiul meu. Matteo m-a văzut și cu un zâmbet zdrobitor, m-a strigat. Și eu l-am strigat pe el.
Dădaca l-a prins, l-a tras și l-a dus mai mult pe sus către locul gol de lângă soldat – asasinul Zalummei devenise bariera dintre noi. Matteo s-a zvârcolit, încercând să se strecoare până la mine, dar dădaca îl ținea strâns; iar soldatul și-a pus un picior în față ca să mă împiedice să-mi ating copilul.
Am întors fața, pradă chinului.
— Ne-am gândit că e mai bine, mi-a zis Francesco încetișor, ca mama să-și poată vedea fiul. Să știe unde se află în orice moment, ca să-și amintească mereu că ar fi de dorit să acționeze spre binele lui.
I-am aruncat o privire soldatului. Îmi închipuisem că era pus să mă
păzească și să mă omoare. Însă acum îl vedeam cum stătea, înarmat cu un cuțit zdravăn, chiar lângă băiatul meu; ura mă mistuia atât de tare, încât abia reușeam să mă țin pe picioare.
Venisem la Dom cu un singur gând: să-l ucid pe Francesco înainte de a se da semnalul. Acum stăteam pe gânduri. Cum să-mi salvez copilul și, în același timp, să-l trimit la moarte pe cel care mă chinuia? Doar o lovitură, atâta aveam. Dacă-mi înfigeam cuțitul în soldat, Francesco m-ar fi atacat, iar Salvatore de Pazzi n-avea decât să-și întindă sabia ca să ajungă la moștenitorul lui Giuliano.
Copilul tău e mort de pe acum, mi-am spus eu, și tu la fel. Aveam, totuși o portiță – nu spre eliberare, ci spre răzbunare.
Ușor, am așezat mâna pe care o întinsesem spre Matteo la brâu, unde era ascuns pumnalul. Mă minunam, în sinea mea, că eram gata să uit de fiul meu și să ascult doar glasul urii. Cât de mult o luasem pe urmele tatălui meu Antonio! Numai că el avusese de îndurat o singură pierdere, mi-am zis eu cu încăpățânare. Eu suferisem mai multe.
Mi-am pipăit cingătoarea. Nu știam ce să fac mai departe.
A început slujba. Preotul s-au pornit spre altarul pictat cu aur și încoronat de o sculptură a lui Isus pe cruce. În semiîntunericul plin de umbre, fuioare de fum tămâiat izvorau din mișcarea cădelniței, încețoșând și mai mult totul. Corul a cântat Introit- ul și Kyrie. De undeva din spatele nostru, câțiva orfani puși pe chicotit se împingeau de zor să ajungă în rândurile din față și curând s-au amestecat printre nobilii ofensați. După ei a apărut unul dintre călugări, strecurând mustrări șoptite printre dinți.
Mirosul acru de copil murdar a ajuns până în dreptul nostru; Francesco și-a dus batista la nas.
411
Dominus vobiscum, Domnul fie cu voi, a spus preotul.
Et cum spiritu tuo. Și cu duhul tău, a răspuns Francesco.
În timp ce diaconul dădea glas Epistolei, am sesizat o mișcare, cu coada ochiului. Ceva, cineva, o formă întunecată cu glugă pe cap se strecurase printre cei din jur și se așezase în spatele meu. Mi s-a părut că îi aud răsuflarea, îi simțeam căldura pe umăr. Am știut că pentru mine venise acolo.
Nu are de ce să lovească acum, mi-am spus în sinea mea, deși mă
mânca palma să pun mâna pe armă. Nu mă poate omorî înainte de semnal.
Francesco și-a aruncat privirea peste umăr, în direcția asasinului; în ochi i s-a aprins un licăr aprobator. Totul făcea parte din planul pe care-l gândise. Când și-a întors capul, și-a dat seama că îl urmărisem și spaima mea i-a făcut plăcere. M-a fericit cu un zâmbet rece, care se voia binevoitor.
Corul a intonat Gradualul: Scoală-Te, Doamne, cu mânia Ta! Scoală-Te împotriva urgiei potrivnicilor mei.
De undeva de la distanță, dinspre partea stângă, un freamăt a trecut peste șirurile de priori și nobili iar unda lui a ajuns la Salvatore de Pazzi. El s-a întors spre soțul meu și a început să-i șoptească ceva. Am ciulit urechea:
— … l-au descoperit pe Piero. Dar nu…
Francesco s-a tras înapoi și, fără să-și dea seama, și-a întins gâtul scrutând șirurile de oameni din partea stângă.
— Unde e Giuliano?
M-am încordat. Știam că în spatele meu stătea un asasin, iar lângă copil aștepta soldatul. Dacă Giuliano nu venise la întâlnire, puteam fi omorâți pe loc. Doi puștani din spatele nostru s-au pornit să râdă de cine știe ce glumă; călugărul i-a potolit.
Nu am auzit nici un cuvânt din Evanghelie. Glasul preotului ajungea până la mine, dar nu eram în stare să deslușesc cuvintele. Degetele mâinii mele drepte își făceau de lucru pe lângă cingătoare. La cea mai mică mișcare a soldatului sau a celuilalt asasin, aș fi lovit orbește.
Un alt val de șoapte s-a pornit înspre Salvatore. El a murmurat ceva pentru urechile lui Francesco și, din bărbie, a arătat undeva în partea stângă.
— Este aici…
Este aici.
Aici, undeva nu prea departe de mine, într-un Ioc în care totuși vederea și glasul meu nu-l puteau ajunge, unde nu-l puteam atinge în clipa de dinaintea morții. Când am aflat vestea n-am țipat, dar m-am clătinat. M-412
am uitat țintă la marmura de sub tălpile mele și m-am rugat. Să fie ocrotit și să trăiască. Să fie ocrotit…
