Salvatore s-a uitat spre soldatul care o ținea pe Zalumma. O scurtă
privire și o ridicare a degetului.
M-am uitat și eu. Dintr-o mișcare fulgerătoare, cuțitul soldatului a spintecat gâtul Zalummei. Iute și simplu; am auzit când a început să curgă
sângele. Zalumma s-ar fi prăbușit imediat, dar soldatul a prins-o și a lăsat-o în jos. S-a prelins pe podea lin.
-— Cheamă un servitor, i-a zis Salvatore soldatului. Să curețe mizeria.
Eu am țipat și m-am tras înapoi. Francesco m-a împins la loc.
Salvatore s-a întors către mine, acuzator:
— Minți, Madonna Lisa. Știi bine că numele tânărului nu este Giancarlo; este Gian Giacomo. Știi la fel de bine și numele omului mai bătrân.
Am început să plâng în hohote. Nu mă puteam opri, nu puteam vorbi.
Zalumma era moartă; voiam să mor și eu.
Francesco s-a văzut silit să ridice mult vocea ca să acopere plânsetele mele. — Haide, Lisa. Sau să trimit după micuțul Matteo? Putem să-l aducem și pe el aici. Sau ai de gând să ne spui numele omului tău vârstnic?
— Adu-l, am spus eu printre suspine. Adu-l aici și arată-mi că este în viață. Pentru că, dacă nu este, va trebui să mă omorâți.
Francesco a oftat, dar Salvatoare i-a făcut semn din cap să plece. S-a întors după câteva clipe, urmat de o dădacă speriată, care stătea aplecată și-l ducea pe Matteo de mână.
Copilul a început să râdă și a dat să vină la mine; și-a întins brațele spre mine. Dar, când a văzut-o pe Zalumma întinsă pe jos și a băgat de seamă că mama lui plângea, s-a pornit și el pe plâns. Am întins mâna spre el, dar Francesco l-a ridicat și l-a lăsat iar în grija dădacei; degetele mele abia dacă i-au atins palma.
— Gata, a țâțâit Francesco și a închis ușa.
El și Salvatore s-au întors spre mine.
— Vrem numele, Lisa, a zis Francesco.
N-o vedeam pe Zalumma întinsă în spatele mesei, dar îi simțeam trupul cum simți căldura focului. Mi-am plecat capul, mi-am privit mâinile și, încet de tot, am spus:
— Leonardo da Vinci.
402
LXIX
Când m-au scos din încăpere, nu m-am uitat la Zalumma; nu voiam să-mi amintesc de ea cum îmi aminteam de mama, cu ochii goi și împroșcată de sânge. În timp ce Claudio mă ducea afară, Salvatore și Francesco au și început să discute. Glasul lui Salvatore se înfierbântase.
— Oare nu e cazul să schimbăm planul? Dacă le-a spus totul altor persoane, poate acestui Leonardo…
Francesco părea nepăsător.
— Isabella mi-a spus că n-a avut când să ajungă la Santissima Annunziata. A descoperit scrisoarea înainte să plece să-și vadă tatăl. De atunci nu s-a mai dus nicăieri: doar acasă la el și la înmormântare.
Erau vorbe care atunci nu însemnau nimic pentru mine. Mai târziu, aveau să se dovedească foarte importante.
În cursul săptămânilor următoare, am fost încuiată în odaia mea.
Soldații stăteau de pază în fața ușii. Francesco le-a spus servitorilor că mă
prinseseră spionând pentru familia Medici și că Signoria nu se hotărâse încă
dacă să mă pună sub acuzare sau nu. Din bunătate, îi îngăduiseră să mă țină
sub pază, în palatul nostru.
În prima zi când m-au încuiat în cameră, am rămas singură cam un ceas și, cu toată durerea, mi-am dat seama că trebuia să ascund pumnalul pe care-l luasem de la tata înainte să fiu dezbrăcată și luată la puricat. L-am împins în adâncul stratului de puf și pene din salteaua mea, cât mai spre perete. Iar noaptea, când Elena a venit cu o tavă de mâncare și să-mi desfacă
șireturile rochiei, am întâmpinat-o fără nici o grijă.
Duse erau și privirea veșnic senină a Elenei și zâmbetul ei; se vedea că
prezența mea o tulbura și nu se putea uita în ochii mei.
M-am luptat din greu să vorbesc fără să plâng.
— Vreau să o spăl, am zis eu.
Elena a pus tava pe masa de lângă cămin și mi-a aruncat o privire, după care și-a lăsat imediat ochii în pământ.
— Ce anume, Madonna?
— Vreau să spăl trupul Zalummei. Îmi era foarte dragă. Vreau să o știu înmormântată cum se cuvine. Dacă vrei să-l întrebi pe Francesco – poate să
