Tot ce am făcut a fost doar ca să te știu în siguranță, pe dumneata și copilul dumitale.
Lam văzut o strălucire în ochi. Îi dăduseră lacrimile.
Un spectacol minunat, mi-am zis în sinea mea. Loretta era încă prea departe ca să ne poată auzi, dar îndeajuns de aproape ca să-i citesc teama de pe chip. N-a avut încotro și mi-a dat drumul la braț; un călugăr care se purta atât de ciudat ar fi bătut la ochi.
— Trebuie să mă convingeți repede, pentru că mă pregătesc să plec spre casă.
M-am întors cu spatele la el și am făcut un pas spre Loretta.
— Lisa, te iubesc, a spus el repede.
I-am aruncat o privire peste umăr.
— Nu la fel de mult cum l-ați iubit pe Giuliano, am spus eu cu răutate.
— Mai mult, a zis el. Mai mult decât am iubit-o pe mama dumitale.
M-am oprit. M-am uitat spre el.
— Nu Giuliano de Medici era tatăl tău, a zis el. Eu sunt.
398
— Madonna Lisa! a strigat Loretta. Era la poarta bisericii, roșie la față
și fără suflare. Matteo e bolnav! Se simte rău; ei zic că ar fi la moria! Claudio a venit aici și așteaptă să vă ducă acasă!
— Matteo e bolnav, i-am spus eu.
A deschis gura și a întins iar mâna spre mine, dar, înainte să mă atingă, înainte să poată rosti o vorbă, mi-am ridicat fustele și am fugit spre Loretta.
M-am repezit în casă pe intrarea principală și aș fi luat-o la goană pe scări, dacă nu mi-aș fi auzit soțul strigând din sufragerie.
— Lisa! Vino să-l cunoști pe oaspetele nostru!
După care și-a făcut apariția, cu zâmbetul nevinovat pe care-l arbora de obicei, și m-a luat de braț.
— Vino, a zis el și m-a tras după el înainte să apuc să protestez.
La mijlocul mesei lungi stătea un bărbat; când m-a văzut, s-a ridicat și s-a înclinat. Era cu un cap mai scund ca Francesco și cu douăzeci de ani mai tânăr. Tunica scurtă, barbișonul ascuțit și accentul – toate miroseau a Roma.
— Madonna Lisa, nu-i așa?
— Domnule, vă rog să mă iertați. Fiul meu este bolnav. Trebuie să mă
duc la el.
Zâmbetul lui Francesco nu s-a clintit.
— Nu e nici o grabă. Vino să stai cu noi.
Nepăsarea aceea era nelalocul ei; am intrat în panică. Oare îmi murise copilul, iar Francesco se pregătea să mă consoleze? Oare străinul era un doctor, venit să-mi ofere mângâiere?
— Unde e Matteo?
— La loc sigur, a zis el și cele trei cuvinte ascuțite aveau două tăișuri.
N-a încercat să mă oprească atunci când am luat-o la goană pe scări, disperată, împiedicându-mă în rochie. Când am deschis ușa camerei copilului, am găsit încăperea goală – totul era curat, lucrurile lui Matteo fuseseră îndepărtate cu grijă – iar camera dădacei era și ea pustie. În pătuțul lui nu era nici urmă de așternut.
Am coborât scările ca o nebună. Francesco mi-a ieșit în cale la primul cat, în fața odăilor lui.
— Unde e copilul? am întrebat tremurând. Unde l-ai dus?
— Suntem cu toții în birou, a zis el calm și m-a luat de braț cu o clipă
înainte să scot cuțitul.
Mi-am rotit privirile prin birou: copilul meu nu era acolo. În schimb, oaspetele nostru stătea la o măsuță rotundă din centrul camerei, în fața 399
căminului. De-a dreapta și de-a stânga lui stăteau alți doi bărbați: Claudio și unul dintre soldații care ne păziseră palatul imediat după Proba Focului.
Soldatul ținea un cuțit la gâtul Zalummei.
— Cum poți să faci așa ceva? i-am zis eu printre dinți lui Francesco.
Cum poți să-i faci așa ceva fiului tău?
A scos un suspin dezgustat.
