Soția ta iubitoare,
Lisa di Antonio Gherardini
Când s-a întors Zalumma, i-am întins pergamentul împăturit.
— Nu pot să o trimit ca pe o scrisoare obișnuită, i-am spus. Consiliul celor Opt ar intercepta-o imediat și pe urmă mi-ar cere capul. Va trebui să
cumpăr serviciile cuiva care să să ascundă scrisoarea undeva, lipită de corp, să o ducă tot drumul până la Roma și să o pună în mâinile persoanei care este destinatarul. I-am arătat smaraldul și cerceii și i le-am dat. Ești singura persoană în care pot să am încredere, i-am mai spus.
Crezusem că mă pot încrede în Leonardo; acum nici nu reușeam să-i pronunț numele fără să mă înveninez. Îmi ascunsese cu bună știință singurul adevăr care ar fi putut să-mi vindece inima.
Giuliano mort… Sunt puțini cei care au auzit o asemenea veste. Cei maimulți cred că este în viață.
Acum nu-l mai iubești?
Fusese cu băgare de seamă la prima noastră întâlnire pentru că își închipuise că m-am căsătorit cu un alt bărbat știind că primul meu soț trăia.
394
Mă crezuse în stare de trădare deplină – pentru că el însuși era în stare de așa ceva.
Zalumma a luat bijuteriile și le-a strecurat cu grijă în buzunarul ascuns între faldurile rochiei.
— Dacă găsesc vreo cale, a zis ea, am să fac tot ce trebuie.
Am căzut de acord ca ea să plece dis-de-dimineață în căutarea unui curier demn de încredere. Scornisem și minciuna menită să-i acopere drumul: atât de mult mă doborâse durerea, încât trebuia să se ducă la un spițer și să caute un leac care să mă aline. Era foarte devreme și mă
împingea disperarea, drept care n-am mai așteptat să se trezească băiatul de la grajduri și să pregătească un cal. Am trimis-o la drum pe jos.
Mă îngrozea ideea că o îndemnam să plece la un soi de vânătoare cât se poate de primejdioasă; și mai era ceva care mă umplea de îngrijorare.
— N-am luat cu mine cuțitul, am zis eu.
Dacă l-aș fi luat, i l-aș fi dat ei.
A avut un zâmbet scurt și rău.
— L-am luat eu.
Nu am jelit moartea tatei în noaptea aceea. Am zăcut cu ochii larg deschiși în patul mamei, în timp ce Zalumma dormea în culcușul de la picioarele mele. Tata nu se simțise niciodată în stare să îndepărteze acel culcuș. Acum, când Antonio murise, Francesco nu mai avea nevoie de mine –
decât în chip de momeală, un rol pe care nici nu mă gândeam să-l joc. Venise vremea să scap; și destinația era Roma. Am trecut în revistă peste zece feluri diferite în care aș fi putut să trec de porțile orașului – dar, când aveai cu tine un băiețel neastâmpărat de doi ani, nici unul dintre ele nu era sigur.
Un lucru însă l-am hotărât: noi trei – Zalumma, Matteo și cu mine –
aveam să plecăm înainte de răsărit, după întoarcerea lui Francesco de la dezmățurile sale, ca să-l pot omorî când zăcea beat în pat.
În liniștea nopții, cu toată lumea încă în pat, a venit clipa și Zalumma a trebuit să plece. I-am luat mâinile într-ale mele și am sărutat-o pe obraji.
— Ai să mă vezi din nou, mi-a promis ea. Nu mai târziu de ziua înmormântării tatălui dumitale. Dacă este să întârzii, am să te găsesc la biserică. S-a îndreptat spre ușă, cu pas ușor; un gând a oprit-o locului și a îmboldit-o să se uite peste umăr la mine. L-ai iertat pe tatăl dumitale pentru multe, a spus ea. Prea multe. Poate am să caut să-l iert și eu.
Când ea a dispărut, am intrat în odaia de dormit a tatei. Părea nefericit și rece în cămașa lui albă de pânză, cu mâinile așezate peste o cruce roșie. I-395
am luat crucea de pe piept și am ascuns-o în comodă, sub un teanc de tunici, ca să n-o descopere Loretta. Când să termin treaba, am dat peste un stilet cu mânerul de aur și l-am vârât la cingătoare.
Înmormântarea a avut loc imediat după Nona, ora a noua, la Santo Spirito. Loretta se dusese într-acolo din vreme, să pună totul la punct; ciuma nu mai era atât de răspândită și a găsit gropari mai ușor decât se aștepta.
Serviciul religios a fost scurt și foarte trist.
Francesco s-a prezentat lângă mine, dar abia a reușit să-și ascundă
nerăbdarea până la sfârșit; după care a plecat, spunând că tocmai apăruse ceva ce nu suferea amânare la Signorie. M-am simțit ușurată. Îmi era tot mai greu să-mi ascund ura față de el.
Puțini s-au recules lângă mormântul tatei: doar unchiul Lauro, soția și copiii lui, Loretta, grăjdarul, bucătăreasa și eu. Matteo a rămas acasă cu dădaca. Nu am vărsat nici o lacrimă când am presărat primul pumn de pământ peste sicriul tatei – cuibărit lângă îngerașii drăgălași care o vegheau pe mama.
Poate că spaima mi le furase: Zalumma nu se întorsese. Îmi tot spuneam în sinea mea: a fost o greșeală să o trimit pe străzi de una singură, când avea la ea asemenea bijuterii de preț; mai cu seama la ceasul la care orașul era pustiu. Dacă a dat peste vreun hoț, cine să-i audă strigătele de ajutor?
Venise vremea să ne întoarcem la casa tatei pentru masa de pomenire.
Unchiul Lauro și ceilalți au încercat, cu binișorul, să mă convingă să mă
întorc cu ei, dar eu am spus nu. Îmi doream să stau o clipă cu tata și mama; voiam să mai zăbovesc, poate Zalumma venea totuși.
Când ceilalți au plecat, n-am rămas singură decât pentru puțină vreme.
S-a apropiat de mine unul dintre călugării augustini de la Santo Spirito, îmbrăcat în veșmântul lor tradițional: cu roba adunată în jurul umerilor și chipul acoperit de capișon.
Am rămas cu ochii la mormântul tatei; nu aveam nici un chef de vorbă.
