A sosit clipa să te alături partidei de Arrabbiati și să-l sacrifici pe profet.
Am și pus în practică sfatul dumitale de a-l ademeni pe Piero să vină laFlorența și de a face din el o pildă pentru popor. Oamenii sunt încă furioși; levom oferi un al doilea țap ispășitor. Altfel, cu dispariția lui Savonarola, s-arputea să li se întoarcă inimile spre familia Medici. Luăm planul lui MesserIacopo drept model: am să-l dau în vileag pe trădător prinzându-l asuprafaptului, îl voi duce în piață ca să aibă lumea parte de spectacol și, dreptîntăriri, am să mă bizui pe trupele de mercenari. Atunci, cu ani în urmă,mercenarii au înșelat așteptările lui Messer Iacopo – dar ai noștri nu vor facela fel, te asigur. Popolo e liberta!
Găsește-i pe priorii care sunt dispuși să ne sprijine. Oferă-le recompensegeneroase. Garantează-le funcții înalte în guvernarea care va veni; însă
dumneata și numai dumneata ai să ajungi al doilea om din oraș.
Să nu ne mulțumim cu Piero. Trebuie să scăpăm de toți frații Medici –
ajunge ca unul singur să supraviețuiască și-atunci nu vom fi niciodată
eliberați de ameninţare. Cardinalul Giovanni este cel mai puțin primejdios șiagenții mei vor încerca să se ocupe de el la Roma, unde va rămâne cusiguranță.
Însă cel mai tânăr este cel mai periculos, pentru că are toată inteligențași agerimea politică de care duce lipsă fratele său mai mare. Iar în casadumitale doarme ispita care să-l ademenească înspre Florența.
Am alunecat încet la pământ, de parcă m-ar fi străpuns un cuțit ucigaș: abia suflam, cu fustele alandala în jurul meu și cu o scrisoare în poală. Eram prea încremenită ca s-o pot înțelege cu totul. Și nu cutezam să mă gândesc la el. Tata avusese dreptate: dacă aș fi știut adevărul până la capăt, Francesco și Claudio mi l-ar fi citit în fiecare privire, în fiecare gest.
De dragul tatei și al copilului meu, am hotărât să mă port ca o persoană
amorțită. Nu puteam să-mi îngădui nici să gândesc, nici să simt ceva. Nici să
sper, nici să turbez de furie.
M-am ridicat deși îmi tremurau genunchii, după care am împăturit cu grijă scrisoarea și am strecurat-o înapoi în plic. Am urcat scările și m-am dus în camera mea. Am luat o carte din cufăr și am așezat-o pe măsuța de noapte, unde Isabella putea foarte ușor să o vadă.
388
Pe scări s-au auzit pași repezi; au răsunat apoi pe coridor. Când m-am dus să deschid ușa, Zalumma o și împinsese din afară.
Nu a băgat de seamă că eram înlemnită, nu mi-a văzut ochii mari, paloarea. Pe sprâncenele ei negre, pe buze erau săpate urme adânci de durere curată.
— Loretta, a zis ea. Vine din casa tatălui dumitale. E aici. Coboară
repede.
Tata era pe moarte, mi-a spus Loretta. Cu trei zile în urmă, măruntaiele i se umpluseră de sânge și de atunci nu mai putea nici să mănânce, nici să
bea. Febra îl făcea adesea să delireze. Nu era ciumă, a zis ea. Ciuma nu ar fi provocat diaree cu sânge. Și, de două zile, tata întreba mereu de mine.
De câte ori venise până la noi, Claudio sau Francesco sau vreuna dintre gărzile înarmate o alungaseră.
Acum Loretta plecase de acasă de una singură, într-o căruță. Nu m-am gândit, n-am întrebat; n-am spus nimănui nimic. M-am dus pe loc spre căruță și m-am suit în ea. Zalumma a venit și ea cu mine. Loretta s-a suit pe locul vizitiului și duse am fost toate trei.
A fost un drum îngrozitor dincolo de Arno, pe Podul Santa Trinita, peste apele întunecate în care Giuliano pasămite s-ar fi înecat. Am încercat să opresc cuvintele care mi se învârteau întruna în minte, dar era în zadar.
Însă cel mai tânăr – el este cel mai periculos…
Iar în casa dumitale doarme ispita perfectă.
— Nu pot, am zis cu voce tare. Zalumma mi-a aruncat o privire plină de îngrijorare, dar nu a scos o vorbă.
Scrisoarea trebuie să fi fost o capcană; Francesco a descoperit pesemne că îi umblam prin birou sau Isabella s-a pierdut cu firea și a dat totul în vileag. Era cu neputință, fără doar și poate. Lumea n-ar fi putut să
știe că el era în viață și să nu-mi fi spus nimic.
Am tras adânc aer în piept și mi-am amintit că tata era pe moarte. Se clătina pământul sub picioarele mele, iar eu mă agățam de un punct de sprijin.
Am intrat în odaia tatălui meu, Antonio.
Era miezul zilei; afară se simțea o briză răcoroasă. În camera tatei era întuneric și focul duduia; aerul duhnea, încărcat de mirosuri grele.
389
Antonio zăcea despuiat sub o cuvertură uzată, pe un pat care se umezise de cât fusese curățat. Își ținea ochii închiși; în lumina care se filtra printre obloanele pe jumătate închise, chipul lui avea o paloare alb-cenușie.
Până astăzi, nu băgasem de seamă cât de mult slăbise; puteam să-i număr coastele doar privind la pieptul dezgolit, atât de ieșite în afară erau. La față
arăta de parcă pielea de pe oase stătea să se topească.
M-am apropiat de pat și a deschis ochii. Avea privirea pierdută; albul ochilor se îngălbenise.
— Lisa, a spus el în șoaptă.
I-am simțit izul respingător de dulce al respirației.
— Tată, am spus eu.
Loretta mi-a adus un scaun. I-am mulțumit și am rugat-o să plece, dar i-am cerut Zalummei să rămână. M-am așezat și l-am apucat de mână; era prea slăbit ca să mă poată strânge. Trăgea aer în piept cu precipitare, dar nu din rărunchi.
