— Un gest prostesc, dacă avea de gând să-i facă rău, a exclamat soțul meu. Acolo s-ar fi aflat în siguranță.
Tonul lui Ser Benedetto s-a răcit brusc.
— Poate că nu. S-a oprit o clipă, cu subînțeles. În drum spre Signoria, s-au întâlnit cu Vicenzo Ridolfi și SimoneTornabuoni…
Cunoșteam numele. Erau rudele a doi dintre bărbații decapitați, Lorenzo Tornabuoni și Niccolo Ridolfi.
— E greu să le găsești vreo vină pentru dorința de a se răzbuna pe Valori; el a aprins scânteia campaniei care a dus la decapitarea unora dintre apropiații lor. Se porniseră amândoi să bată străzile, cum au făcut mulți alții 385
care speră ca Savonarola să fie arestat. Tornabuoni avea la el un cârlig de curățat arborii…
Am închis ochii.
— … și cu el a crăpat în două capul lui Valori, în timp ce Ridolfi striga: N-ai să mai fii niciodată la putere! După câte știu eu, trupul lui Valori zace și acum în plină stradă.
— De ce îmi spuneți mie asemenea lucruri? a întrebat soțul meu.
— După cum bine știți, în guvernarea actuală Signoria este egal împărțită între partida dumneavoastră și a mea. Dacă rămâne la fel, nu se va găsi nici o cale legală de rezolvare a problemei numite Savonarola. Totul se va hotărî în stradă, cu vărsări de sânge și multă suferință în rândul locuitorilor. Dar dacă…
Soțul meu La întrerupt.
— Dacă unul singur dintre priorii piagnoni s-ar hotărî să treacă de partea celor de la Arrabbiati…
— Întocmai. Atunci justiția și-ar putea vedea de treabă și multe vieți ar fi cruțate.
— Ser Benedetto, a spus soțul meu cu aceeași voce caldă și plină de curtoazie pe care o folosea în prezența oaspeților de onoare, am să mă
gândesc la ce mi-ați spus. Și am să vă dau un răspuns mâine dimineață, la întâlnirea reprezentanților Signoriei.
— Cu nici un minut mai târziu, a răspuns Ser Benedetto și avertismentul a răzbit limpede din vocea lui.
Am auzit acel avertisment și m-am simțit fericită. Voiam să-l văd pe Fra Girolamo arzând. Mai mult, voiam ca și Domenico să ardă odată cu el.
Luni de dimineață, soțul meu m-a pus să vorbesc cu servitorii: casa trebuia pregătită pentru sosirea unui oaspete de mare vază, care urma să
stea cu noi vreme de câteva săptămâni; după care a plecat la Signoria. Deși pe străzi domnea un oarecare calm, grație micilor trupe din vecinătate care mențineau pacea, nu a plecat de unul singur: i-a ordonat lui Claudio să-l ducă cu trăsura și a luat cu el doi oameni înarmați.
Mă vedeam iarăși închisă în casă, fără vizitiu. Zalumma și cu mine puteam oricând să mergem călare, dacă vreo nevoie disperată ne împingea să ieșim – dar era mult mai sigur să fim întovărășite de un bărbat chiar și în vremuri normale; ca să nu mai vorbesc de perioadele nesigure, ca cea în care ne aflam. Și fiecare dintre slujitorii care ar fi putut servi drept însoțitor 386
era mult prea ocupat să îndeplinească ordinele lui Francesco: pregătirile pentru sosirea oaspetelui erau în toi.
Fierbeam de mânie, pentru că voiam să-l văd pe tata. Imediat ce se întorcea Francesco, eram hotărâtă să stăruiesc să-mi vizitez tatăl, ca să mă
asigur că era bine. Mi-am imaginat discuția cu Francesco: mă gândeam cum avea el să mă refuze, pe motiv că era primejdios, și cum aveam eu să insist, spunând că am să fiu însoțită de Claudio și de cei doi oameni înarmați, gata să mă apere.
Am ieșit cu Zalumma și l-am luat pe Matteo din camera copiilor. L-am dus cu noi jos, în grădină, pentru că vremea era frumoasă. Am alergat după
el și am chicotit, l-am prins de mâini și de încheieturi și l-am învârtit roată
până i s-au ridicat piciorușele de la pământ.
Voiam să fiu obosită. Nu cunoșteam nici o altă cale de a-mi însenina gândurile. Numai că, pentru prima dată, Matteo a obosit primul. Cu capul lăsat, a adormit în poala mea – crescuse și abia mai puteam să-l țin în brațe.
Am pornit-o la pas pe lângă tufele de trandafiri, însoțită de Zalumma.
Ea m-a întrebat cu voce scăzută.
— Ce crezi că are să pățească Savonarola?
— Cred că Francesco se va alătura grupării Arrabbiati, am zis eu, și Savonarola va fi trimis la moarte. Are să piară pe rug, cum a spus mama. A avut dreptate când a vorbit despre cei cinci bărbați descăpățânări, dacă îți amintești.
— Îmi amintesc. Privirea Zalummei s-a pierdut într-un pâlc îndepărtat de măslini de pe un deal; părea să contemple o amintire secretă. A avut dreptate în multe privințe. Am să mă bucur la moartea lui.
— Numai că moartea lui nu poate să schimbe nimic, am zis eu.
S-a uitat la mine de parcă nu-și credea urechilor.
— Ce vrei să spui? Are să schimbe totul!
Am oftat.
— Aceeași oameni rămân să conducă Florența. Deci nimic nu se poate schimba.
Mai târziu, când Matteo dormea în camera copiilor, iar servitorii coborâseră cu toții la bucătărie să mănânce, m-am dus în biroul lui Francesco.
387
Era o nebunie să intru acolo în plină zi, dar mă rodea neliniștea și nu îmi găseam starea. Și nici măcar nu mă gândisem cum aș fi putut să ajung la Leonardo dacă aș fi găsit o scrisoare nouă.
