Asemenea lui Giuliano în minciuna ticluită de Francesco, mă înecam la fel de sigur de parcă aș fi căzut în Arno de pe Ponte Santa Trinita. Și m-aș fi prăbușit în adâncuri. Ajunsesem în sfârșit undeva unde peste toate grijile mele se așternuse liniștea.
414
Nu-mi făceam griji pentru Matteo. Știam că se afla la loc sigur, în brațele bunicului său. Nu-mi făceam griji pentru mine și nu încercam să fug de cei care voiau să mă atace. Știam că de-acum nu mai eram eu ținta lor.
Nu-mi făceam griji gândindu-mă la Francesco și la ura pe care i-o purtam.
Aveam să-l las în plata lui Dumnezeu. Nu asta era menirea mea. De fapt, abia acum știam care mi-era menirea.
Doamne, Dumnezeule, m-am rugat atunci. Îngăduie-mi să-l salvez pe Giuliano.
Printr-o minune, m-am ridicat.
Trupul îmi era greu, ca de plumb, mă mișcăm ca și cum aș fi înaintat prin apă, dar m-am oțelit. Am luat-o încotro se dusese Salvatore de Pazzi, am plecat în căutarea iubitului meu. Pumnalul mi se părea greu, îmi tremura mâna în care îl țineam.
I-am auzit vocea.
Lisa! Lisa! Unde ești?
Vin spre tine, soțul meu drag. Am deschis gura să rostesc vorbele, dar glasul meu nu mai era decât un șuierat înspăimântat, pierdut în vuietul apelor.
Apele din catedrală erau mâloase; abia reușeam să zăresc umbrele mișcătoare ale celor care se luptau, pe fundalul nevinovaților care abia acum reușeau să fugă. Îi vedeam pe orfani – puștani jegoși cu mici lame scăpărătoare – și pe bărbații mânuitori de săbii. Vedeam țărani și preoți și nobili, dar totul mi se părea fără noimă. Auzul îmi slăbea cu fiecare clipă, până când și sunetul clopotelor s-a șters de tot. În râu, totul era tăcere.
Razele soarelui au pătruns prin ușa deschisă dinspre Via de Servi și, la lumina lor, l-am văzut pe Giuliano. Era îmbrăcat în straie de călugăr. Își azvârlise gluga pe spate, dând la iveală părul negru, cârlionțat și barba pe care și-o lăsase să crească. Era înarmat cu o sabie lungă. Acum era un bărbat în toată puterea cuvântului. Pe chipul lui stăruiau încordarea și o umbră de amărăciune.
Era frumos și, văzându-l, mi-am recăpătat puterile.
Dar nu mă mai aflam aici ca să mă las pradă emoțiilor; ci ca să
răscumpăr păcatele altora. Mă aflam aici ca să duc la bun sfârșit ceea ce ar fi trebuit făcut cu aproape douăzeci de ani în urmă: să opresc uciderea nevinovaților.
Și l-am văzut pe Salvatore, fiul lui Francesco de Pazzi, croindu-și cu furie drumul printre șuvoaiele năvalnice de credincioși care goneau, își ținea sabia într-o parte. Se îndrepta spre Giuliano.
415
Dar Giuliano nici nu-l vedea. Giuliano n-avea ochi decât pentru mine.
Ochii lui luceau ca luminile unui țărm îndepărtat. Fața lui era un far călăuzitor. I-am văzut numele meu pe buze.
Tânjeam să ajung la el, dar nu aveam voie să repet greșeala pe care o făcuseră Anna Lucrezia, Leonardo și Giuliano cel vârstnic. Nu aveam voie să
mă las copleșită de pasiune. M-am forțat să-mi dezlipesc privirea de chipul lui Giuliano și să rămân cu ochii la Salvatore. Îmi era cu neputință să merg și totuși înaintam cu hopuri în urma lui. Reușeam cumva să mă țin pe picioare, în ciuda valului potrivnic al mulțimii care își căuta scăparea. Dumnezeu m-a învrednicit cu o minune: nu am căzut, nu am leșinat, nu am murit. Și am reușit să merg înainte aproape în fugă.
În timp ce mă apropiam de ei amândoi, bucuria strălucitoare de pe fața lui Giuliano s-a prefăcut în îngrijorare, și-apoi în spaimă. Vedea sângele care-mi curgea din rană. Nu-l vedea pe Salvatore care se apropia dintr-o parte; mă vedea doar pe mine, care eram în urma lui. Nu avea ochi pentru Salvatore care era de-acum la un braț depărtare și se pregătea să ridice sabia, gata să o abată, gata să-l ucidă pe fiul cel mai iubit al lui Lorenzo.
Dar eu îl vedeam. Și, dacă m-ar fi ținut puterile, m-aș fi aruncat între cei doi bărbați. Aș fi primit eu lovitura menită omului pe care îl iubeam.
Numai că n-am reușit să ajung la timp; n-am reușit să mă așez între cei doi.
N-am putut decât să țâșnesc în față și să ajung chiar în spatele lui Salvatore.
Iar când el și-a ridicat sabia, cu o clipă înainte să o coboare asupra lui Giuliano, m-am întins cât am putut de mult. Am dibuit punctul slab de sub coastele lui Salvatore și mi-am îngropat pumnalul în el.
Mi-am amintit pictura de pe peretele închisorii Bargello: sfârșitul lui Bernardo Baroncelli. Mi-am amintit desenul în cerneală care-l arăta atârnând în ștreang, cu chipul abătut, cu remușcarea încă întipărită pe față.
Și am șoptit:
— Ține, trădătorule.
După care am suspinat, ușurată. Giuliano era viu și stătea pe malul râului Arno, scăldat în lumina soarelui, cu brațele deschise. M-am scufundat în căldura lor și m-am lăsat în jos, tot mai în jos, unde sunt apele mai adânci și mai întunecate.
416
EPILOG
Lisa
IULIE 1498
LXXI
Nu am murit nici eu și nici Francesco. Lovitura pe care i-am dat-o lui Salvatore de Pazzi l-a doborât și, cum zăcea acolo, l-a omorât altcineva.
Mercenarii lui, care au intrat călare în Piața Signoriei în clipa în care clopotele au prins să bată, s-au trezit că aveau de înfruntat oponenți redutabili. Când s-au văzut față în față cu oamenii lui Piero și când au aflat că
Salvatore nu avea să mai vină să stârnească mulțimea împotriva familiei Medici, să conducă asaltul asupra Palatului și îndepărtarea prin forță a Signoriei – mercenarii au rupt rândurile și au fugit.
Messer Iacopo nu a mai avut parte de răzbunare.
