În clipa în care s-a dat semnalul – prin ridicarea potirului – tatăl meu Antonio a și lovit, rănindu-l pe Giuliano la spate. A urmat lovitura dată de Baroncelli; la urmă a venit atacul lui Francesco de Pazzi. Dar Lorenzo – aflat în cealaltă parte a bisericii – s-a dovedit a fi prea iute pentru cei care se pregăteau să-l asasineze. Nu au reușit decât să-l rănească ușor, în schimb el s-a luptat până și-a găsit scăparea într-una dintre sacristii.
Dacă Piero și Giuliano ar fi venit, ei ar fi urmat să joace rolul celor doi frați. N-aveam nici o îndoială: Francesco și Ser Salvatore aveau să aducă în catedrală un număr cât mai mare de asasini, ca să fie siguri. Era limpede că
Salvatore visa să preia rolul lui Messer Iacopo: să intre călare, dar victorios de data aceasta, în Piața Signoriei și să anunțe mulțimea cum că tocmai a salvat Florența de neamul Medici.
Dar care urma să fie rolul meu? N-aveam de gând să stau cu mâinile în sân așteptând să fiu omorâtă. Știam că viața mea nu valora nimic. Nici viața fiului meu nu valora nimic, în afară de cazul în care luam măsuri să le contracarez planurile.
Și apoi mi-am dat seama: eu aveam să fiu penitentul, persoana mânată
de o furie personală. Cea care trebuia să dea prima lovitură.
M-am gândit des la Leonardo. În acele zile, lacrimile mele se adăpau de la multe izvoare; vinovăția pentru faptul că îl trădasem era unul dintre ele.
Isabella dispăruse din palat și Elena nu mai voia să vorbească despre ea.
Speram că scăpase și apucase să le dea de veste lui Salai și stăpânului lui. Nu puteam decât să trag nădejdea că plecaseră de la Santissima Annunziata cu mult înainte de venirea oamenilor lui Salvatore.
M-am gândit la ultimele cuvinte pe care mi le spusese. Nu Giuliano de Medici era tatăl tău. Eu sunt.
Te iubesc, Lisa, spusese el. Tonul vorbelor mi-l amintea pe al altcuiva, cineva care vorbise cu mult timp în urmă, dar nu mi-am dat seama despre cine era vorba decât după ce m-am gândit îndelung.
Lorenzo de Medici, când trăgea să moară, și l-am întrebat de ce fusese atât de bun cu mine.
Te iubesc, copilă.
Credea că este unchiul meu? Sau Leonardo îi spusese adevărul?
Am ridicat oglinda de mână și m-am privit cu atenție, Îl mințisem pe Leonardo când îi spusesem odată că nu mă uit des în oglindă. Din clipa în care am aflat despre legătura dintre mama și Giuliano, mi-am cercetat cu stăruință chipul încercând să găsesc vreo asemănare cu tânărul zâmbitor 406
care pozase pentru bustul de teracotă creat de Leonardo. Și n-am găsit niciodată nimic.
Acum, când m-am uitat în oglindă, din luciul ei m-a privit Leonardo, neîmblânzit și șăgalnic.
M-am trezit târziu pe 23 mai, ziua dinaintea celei în care Giuliano ar fi trebuit să vină la întâlnirea din catedrală. Dormisem prost în noaptea de dinainte: mă trezeam de câte ori răzbăteau până la mine țipetele înăbușite ale lui Matteo. Am plâns și eu până după răsăritul soarelui, după care am căzut într-un somn greu, nefiresc.
Când m-am ridicat, m-am dus pe balcon și am mijit ochii spre soare.
Am tresărit când am descoperit că trecuse de mijlocul cerului și se îndrepta spre apus. Era deja după-amiază. Cerul era albastru și fără urmă de nori –
mai puțin un fuior de fum negru, lung ca un deget, care se ridica în partea de răsărit.
M-am uitat lung la el, până când a venit Elena. M-am întors în cameră
când ea așeza tava cu pâine și fructe pe masă. Când și-a îndreptat spatele, s-a uitat spre mine. Era îngândurată.
— Ați văzut fumul, nu-i așa?
— Da, am spus eu încă amețită de somn. Este…
— Savonarola, a zis ea.
— Deci l-au ars pe rug.
De săptămâni bune, de când aflasem că Savonarola fusese arestat, nu ajunsese la mine nici o veste. Totuși, imediat ce văzusem fumul, îmi dădusem seama.
— Întâi l-au spânzurat, a spus ea cu un aer nefericit. În piață, chiar pe locul unde au fost Rugul Deșertăciunilor și Proba Focului. M-am dus și eu de dimineață. Ser Francesco ne-a îndemnat pe toți să mergem.
— A spus ceva?
— Fra Girolamo? Nu, nici un cuvânt. Era îmbrăcat doar într-o cămașă
de lână. A fost urât. Au construit un eșafod rotund, l-au umplut ochi cu lemne uscate și la mijloc au ridicat un stâlp de lemn atât de înalt, încât era nevoie de o scară lungă ca să ajungi în vârf. Călăul l-a cărat până sus și i-a pus ștreangul de gât. S-a zbătut puțin, n-a murit pe loc. După care au aprins focul. Un nebun a pus artificii printre lemne și lumea a fost îngrozită, la început. Pe călugări i-au legat cu lanțuri că să nu le cadă leșurile în foc când se topea ștreangul și să se perpelească încet. Signoria și-a dorit un spectacol cu orice preț. Elena s-a cutremurat.
407
— Călugării au început să se înnegrească. Și-atunci un giovano a aruncat cu piatra într-unul dintre ei și i s-au vărsat mațele cu sânge cu tot…
Până la urmă, focul s-a încins tare de tot și s-a ridicat mult; leșurile s-au copt de-a binelea și-au început să le cadă brațele și picioarele…
Am închis ochii.
— Da, am zis eu. Firește. Ai spus „călugării”… deci n-a fost singur.
— Nu. Mai era și călugărul mătăhălos, care a fost primul la Proba Focului… cum îl chema? Domenico. Fra Domenico a murit alături de el.
— Mulțumesc, am zis eu. Acum am să mănânc ceva ușor, ca de dimineață. Am să te chem când sunt gata de îmbrăcate.
A plecat. Nu m-am așezat să mănânc. În schimb, m-am dus iar pe balcon să stau la soare și să privesc fumul care se ridica spre Cer. M-am gândit că, odată Savonarola îndepărtat, Fra Domenico devenea primejdios pentru Salvatore și Francesco.
