s-au oferit să trecă prin foc alături de el.
Un val de entuziasm sălbatic a cuprins orașul. Pentru prima dată, Arrabbiati și piagnoni au ajuns la una și aceeași concluzie: Savonarola ar trebui să primească provocarea și să dovedească, mai presus de orice tăgadă, dacă era sau nu unsul lui Dumnezeu.
Ambele partide s-au prezentat în fața Signoriei ca să-și expună ideea, iar priorii au încuviințat pe loc și au făcut un anunț: în Piazza della Signoria urma să fie construită o scenă. Spectacolul trebuia să aibă loc într-o sâmbătă, pe 7 aprilie, imediat după miezul zilei. Toată suflarea abia aștepta întrecerea. După cum spunea Leonardo Strozzi, un Arrabbiato care se bucura de mult respect:
— Cerem o lămurire a sursei de inspirație a lui Savonarola: Dumnezeu sau Diavolul.
Lumea toată aștepta, mai puțin Savonarola. Regreta, spunea el, că
susținătorii lui se arătau dornici să se lase duși de valul unei încercări care putea pricinui moartea unei alte ființe omenești; avuseseră, cu siguranță, prea destule dovezi ale inspirației sale și nu vedea de ce și-ar mai dori altele.
L-a mustrat public pe Domenico pentru că îl pusese într-o postură care se putea dovedi primejdioasă pentru alții. S-a străduit – dar fără nici un spor –
să-i convingă pe piagnoni că încercarea era un spectacol inutil, o paradă a vanității.
Dar n-a putut să oprească lucrurile. „Dacă stăpânul meu nu intră în foc, a spus Domenico într-o sclipire de inteligență, atunci am să intru eu și am să
dovedesc că este alesul lui Dumnezeu.”
Și așa, într-o zi de sâmbătă, pe 7 aprilie, la zece dimineața, soțul meu și cu mine ne-am dus cu trăsura la Palazzo della Signoria. Se luaseră măsuri deosebite: străinii fuseseră evacuați din Florența și toate porțile orașului erau închise. De-a lungul și de-a latul Florenței patrulau mici grupuri înarmate din vecinătăți, iar străzile se umpluseră de piagnoni care mergeau pe jos spre piață. Doar trei căi spre piață erau libere; restul fuseseră blocate.
Iar cele trei erau și ele păzite de soldații Signoriei.
378
Femeile nu aveau voie să asiste la spectacol – cel puțin, acele femei care nu aveau nici soți cu greutate și nici trăsură. Soțul meu ajunsese să fie unul dintre cei mai puternici bărbați ai Florenței: fusese în sfârșit ales ca prior al noii guvernări. Am dat și o petrecere ca să sărbătorim evenimentul –
și încă una destul de fastuoasă, dar nici unul dintre piagnoni care-l înconjurau pe Francesco nu a părut deranjat.
Francesco purta oricând cu mare mândrie tunica lungă, stacojie, de membru al Signoriei, iar dimineața aceea nu făcea excepție. În clipa când au văzut tunica, gărzile s-au înclinat. Francesco i-a salutat la rându-i cu un gest elegant, după care am trecut mai departe. Dispoziția soțului meu era schimbătoare: acum mă învăluia în zâmbetul lui binevoitor și calm; acum se adâncea într-o tăcere încruntată. Cred că nutrea speranța ca împrejurările să se schimbe cumva în favoarea lui Savonarola.
Am ajuns la Palazzo, unde Francesco s-a retras cu scuze ca să se alăture celorlalți membri ai Signoriei; stăteau cu toții în ringhiera, un cerdac împrejmuit și acoperit aflat în fața palatului, de unde aveai cea mai bună
perspectivă asupra pieței. Eu m-am așezat în apropiere, într-o loggia micuță, cu scaune pentru soțiile oficialităților. Erau de față patru asemenea doamne.
Lângă mine stătea Violetta, soția cu păr auriu a lui Francesco Valori, cel care ceruse capul lui Bernardo del Nero. Dimineața se arăta răcoroasă, dar Violetta își adusese un evantai pe care-l agita în timp ce vorbea despre minunea care avea să întâmple, fără doar și poate. Ce lucru minunat, spunea ea, să-i vedem pe Arrabbiati reduși în sfârșit la tăcere.
Atmosfera părea mai curând de carnaval. Cerul era strălucitor, fără pic de nori, în aer plutea voioșia. Cei care veniseră în piață mai devreme, pe jos, erau veseli, triumfători. Piagnoni arătau pe față de partea cui se aflau: purtau în mâini cruci mititele de culoare roșie și cântau imnuri. Pe când Arrabbiati și cei care nu făceau parte din nici o tabără lălăiau cântece lumești și își aruncau glume unii altora.
Deși Savonarola le ceruse credincioșilor să postească, din palat au ieșit mai mulți servitori care ne-au oferit nouă, doamnelor, pâine, brânză și vin, de parcă am fi asistat la un duel cavaleresc.
În cele din urmă, au apărut doi bărbați cu niște chiupuri și au început să toarne ulei din belșug peste lemne și paie. Au venit apoi alți bărbați, cu torțe, și în șanțuri s-au aprins flăcări. Mulțimea s-a bucurat zgomotos. Fumul negru s-a ridicat în valuri spre cer. Vreme de un ceas, mulțimea a continuat să urmărească veselă focul care se tot întindea și se întețea, dar apoi entuziasmul s-a domolit și s-a transformat în neliniște.
379
Mai apoi, ne-am scuturat oarecum de plictiseală la apariția franciscanilor: au sosit împreună, în neorânduială, înveșmântați în rasa lor cenușie, de parcă ar fi fost un stol risipit de porumbei. Purtătorul lor de cuvânt s-a apropiat imediat de ringhiera, unde stăteau demnitarii, și s-au strâns cu toții să țină sfat. Intre timp, ceilalți franciscani s-au așezat într-o loggia din imediata noastră apropiere.
Violetta ne-a făcut să tresărim; și-a lăsat evantaiul din mână, s-a apropiat de îngrăditura noastră de piatră și li s-a adresat printre dinți franciscanilor:
— De ce s-a dus să stea de vorbă cu ei? Fratele vostru nu vrea să intre în foc?
Întrebările i-au atras o privire disprețuitoare din partea unui călugăr tânăr, care s-a și întors să-i răspundă, deși sfătuit de cei mai vârstnici să n-o facă. — Bineînțeles că are să intre. Nu îi este teamă. Dar avem motive să
credem că hainele pe care le poartă Fra Domenico – pentru că el era cel care continua să susțină sus și tare că vrea neapărat să intre în foc – au fost vrăjite.
— Minciuni! a făcut Violetta. Eu și soția unui Buonomo am tras-o înapoi, unde îi era locul.
Dominicanii au sosit cu întârziere; Signoria n-a avut încotro și a trimis un om înarmat cu un buzdugan să-i însoțească până în piață. Intrarea lor a fost cât se poate de măreață: Fra Domenico se afla în fruntea alaiului, purtând pe umeri crucea martirului; crucea era aproape cât el de mare.
După Fra Domenico, venea Savonarola, cu o casetă de argint în care se afla ostia pentru împărtășanie. Profetul susținuse cu tărie că Domenico nu avea cum să fie în siguranță dacă nu lua cu el în flăcări azima sfântă. În spatele lor, venea congregația bisericii San Marco, cu torțe și alte cruci roșii, iar ceilalți călugări încheiau procesiunea.
Din mulțime au izbucnit șuierături și strigăte de batjocură, chiote de bucurie și hohote de plâns. Bărbații se dezlănțuiau în înjurături, binecuvântări, rugăciuni sau insulte. Și călugării franciscani și cei dominicani s-au pornit să cânte.
În cele din urmă, alaiul de la San Marco s-a așezat la oarecare distanță.
Și atunci, printr-un semn, judecătorul Francesco Valori i-a îndemnat pe Domenico și Savonarola să se apropie de el.
Am urmărit discuția din ochi, pentru că de auzit nu se putea: Valori i s-a adresat lui Savonarola, care a făcut un gest arțăgos. Domenico – eliberat 380
între timp de povara crucii – și-a pus mâna pe umărul superiorului său, ca să-l liniștească. După care, Valori și soțul meu l-au însoțit pe Domenico în Palatul Signoriei.
Mulțimea a început să bombăne. Așteptarea fusese îndelungată și nu înțelegeau dispariția lui Domenico. Dar noi, femeile, înțelegeam; drept care nu m-am arătat surprinsă când Domenico a ieșit din palat, la scurtă vreme, îmbrăcat într-o rasă de franciscan. Violeta mi-a dat un ghiont și mi-a spus, îndeajuns de tare cât s-o audă franciscanii:
— Vedeți? Dacă haina i-ar fi fost vrăjită, nu ar fi primit atât de repede și cu bunăvoință să o dea jos de pe el. Lui chiar nu-i este teamă să intre în foc.
Fra Domenico și Savonarola își croiau acum drum spre platformă, unde se aflau doi soldați și Fra Giuliano, tânărul franciscan care se oferise să
intre în foc alături de Domenico. Deodată, tânărul franciscan a făcut un pas înainte și le-a oprit înaintarea – drept urmare, Domenico și Savonarola s-au întors în grabă la ringhiera.
