Când am încheiat, m-am uitat spre Leonardo. Nu avea nici o reacție.
Stătea acolo cu ochii la mine; părea foarte stăpânit, doar privirea îi era scrutătoare.
Tăcerea prelungită mi-a dat amețeli. Mi-am lăsat privirea și iarăși am constatat cu groază că roșesc.
În sfârșit, cu voce joasă și fără urmă de reproș, a vorbit.
— Ești un spion mai puțin înzestrat decât am crezut, Lisa. Nu știi să
ascunzi faptul că minți.
— Nu mint, am spus eu, dar n-am putut să-l privesc în ochi.
A suspinat. Avea un ton trist, resemnat.
— Bine. Să o luăm altfel: ascunzi adevărul. Cred că știi cine este
„prietenul nostru”. Poate că ar trebui să te pun să redai iarăși și iarăși o anumită parte a scrisorii… până când mi-o spui așa cum a fost scrisă.
Mi-era ciudă pe mine și mi-era rușine. Îl trădasem pe omul care avea cel mai mult nevoie de încrederea mea.
— V-am spus tot ce trebuie să știți. Nu puteți… credeți că știți totul, dar nu e așa.
A rămas liniștit și abătut:
— Madonna… nu o să-mi spui nici un lucru pe care să nu-l știu deja.
Înțeleg că vrei să-l aperi, dar e prea târziu pentru asta.
Am închis ochii. Când i-am redeschis, am spus:
— Trebuie să-mi promiteți că nimeni n-are să-i facă rău. Că n-are să
pățească nimic. Dacă aș crede că dumneavoastră sau Piero ați fi un pericol la adresa lui, aș…
— Lisa, a spus el. Încerci să protejezi pe cineva care nu e demn de protecția dumitale. S-a răsucit cu fața spre fereastră. Am sperat să nu ajungem niciodată la asta, am sperat că ai să fii cruțată. Acum înțeleg că nu era decât o chestiune de timp.
— Dacă îi faceți rău, n-am să vă mai ajut, i-am zis cu un tremur în voce.
— Salai! a strigat el cu atâta putere încât m-a făcut să tresar, cu gândul că se rățoia la mine. Salai!
Salai a apărut la ușă imediat. Era cu gura până la urechi. Când ne-a văzut, i-a pierit buna dispoziție.
— Stai cu ochii pe ea, i-a poruncit Leonardo și a ieșit din cameră.
După câteva clipe, l-am auzit mișcându-se în încăperea de alături: căuta ceva. Când s-a întors, avea în mână un folio; l-a concediat pe Salai cu o mișcare din cap. După care s-a dus cu mapa spre masa lungă de lângă
peretele cel mai depărtat și a deschis-o. A început să caute printre desene –
357
unele erau în cărbune, altele în cerneală, cele mai multe în cretă delicată
maro-roșcată – până a găsit ce căuta.
Și-a pus degetul pe el, cu un aer hotărât, acuzator.
M-am apropiat și m-am așezat lângă el; m-am uitat în jos la desen.
— Ai avut dreptate, a spus el. Am făcut o schiță imediat după
momentul acela îngrozitor și am păstrat-o foarte multă vreme. Aici este una pe care am făcut-o de curând, la Milano. Mi-am dat seama că s-ar putea să
vină momentul când ar trebui să o vezi.
Era desenul întreg al unui cap de bărbat; gâtul și umerii erau doar sugerate. Fusese surprins în clipa în care se uita peste umăr într-un punct aflat la mare, foarte mare distanță de el. Avea o glugă care-i acoperea părul, urechile și-i umbrea cea mai mare parte a feței. Doar vârful nasului, al bărbiei și o parte din gură erau la vedere.
Buzele îi erau întredeschise și un colț al gurii i se lăsase în jos în clipa în care își întorsese fața; am avut impresia că îl aud suspinând din rărunchi.
Deși ochii se aflau la adăpostul întunecat al capișonului, teroarea, mânia ostoită, părerea de rău care-l cuprinsese – toate se citeau limpede în strălucita redare a buzei de jos, în grimasa ei îngrozită, în încordarea mușchilor gâtului.
L-am privit cu atenție. Simțeam că îl cunosc, deși nu îl mai văzusem în viața mea.
— E penitentul, am spus. Bărbatul pe care l-ai văzut în interiorul Domului.
— Da. Îl recunoști?
Am șovăit și, după o vreme, am răspuns:
