Claudio și când ai să ajungi acasă, pentru că în casa aceea nu e nimeni în care să te poți încrede.
Am dat din cap, l-am sărutat pe obraz și am strigat-o pe Zalumma.
Când a sosit, cu tot cu Matteo, i-am spus că nu mai trebuia să stăm cu Francesco decât puțină vreme – dar, până atunci, ar trebui să ne luăm un aer fericit.
Și așa am ieșit și ne-am îndreptat spre trăsură, Zalumma, eu și Matteo, care pășea cătinel, cătinel pe lângă noi. Am ridicat ochii și i-am zâmbit lui Claudio, strângând din dinți.
În ziua aceea, nu am avut de ales și am lăsat o carte pe măsuța de noapte, să o vadă Isabella. Oricât de mult m-aș fi temut de întâlnirea cu Salai, informația pe care o aflasem era prea importantă. Dușmanii noștri își 354
pierdeau influența asupra Papei și asupra călugărului – și, încă mai important, se gândeau să treacă la acțiuni care să-i lovească pe Bigi.
Dar nu aveam de gând să spun tot adevărul. Am stat trează noaptea, repetând în gând conținutul scrisorii, dar omițând orice care făcea referire la Antonio, la fiică și la nepot. Nu era nimic rău: Leonardo și Piero urmau oricum să afle tot ce era important.
Iar Salai, ușuratic cum era, n-avea de ce să bage de seamă.
Dimineața, cu mintea întunecată și zăpăcită, i-am spus Zalummei că
aveam nevoie de Claudio, ca să mă duc la Santissima Annunziata. Nu mi-a pus nici o întrebare, dar din atitudinea ei serioasă și înnegurată am înțeles că bănuia de ce mă duceam acolo.
Era prima săptămână din mai. În trăsură, m-am încruntat, mijindu-mi ochii din cauza soarelui, și m-am sprijinit de portieră până când am ajuns la biserică.
Salai și-a făcut apariția la ușa capelei; l-am urmat, stând la o distanță
îndeajuns de mare încât să nu stârnesc bănuieli, de-a lungul coridorului, în sus pe scara spiralată. Și-apoi am așteptat lângă el, când a bătut în panoul de lemn din perete, care s-a dat deoparte să ne putem strecura înăuntru.
Eram hotărâtă să recit repede conținutul scrisorii, să nu pierd deloc vremea cu discuții, ci să mă pretind foarte obosită și să mă întorc repede acasă. Numai că Salai a schimbat ritualul obișnuit. El se așeza imediat la măsuța lui Leonardo – eliberată de cele necesare picturii, dar împodobită cu un vas plin de cerneală, o pană și hârtie – și intra în rolul scribului, în timp ce eu dictam ce aflasem în noaptea anterioară.
În schimb, a făcut un gest spre scaunul meu cu spătar jos, zâmbind cu un aer oarecum entuziast.
— Poftiți vă rog, Monna Lisa… Vine și el imediat.
El. Am tras repede aer în piept, surprinsă, și m-am uitat de jur împrejur. Portretul meu se afla din nou pe șevalet. Lângă el era măsuța, acoperită iarăși de pensule noi, vase mici de cositor, un grăunte zdrobit de cinabrese – folosit la pictarea chipurilor – un vas cu terra verte și unul cu o nuanță caldă, cafenie.
Mi-am dus mâna la guler. Nimic nu s-a schimbat, mi-am spus în sinea mea. Nimic nu e altfel. Leonardo se află aici și te bucuri la gândul să îl vezi. Și ai să zâmbești și ai să spui întocmai ce ți-ai pus în gând. După care ai să pozezi pentru tablou.
355
În mai puțin de un minut, Leonardo a apărut surâzând în fața mea.
Părea să fi prins forțe proaspete; se vedea pe chipul lui că stătuse mult la soare. Părul îi crescuse, trecuse de umeri, și își lăsase iar barbă: era scurtă, tunsă cu migală și aproape toată argintie.
Am surâs și eu. Gestul meu a fost ușor forțat, cu siguranță mai mult neprefăcut decât surâsul pe care i-l adresasem lui Claudio.
— Madonna Lisa, a spus el aplecându-se spre mine și luându-mi mâna.
E o bucurie să te revăd. Îți merge bine, nădăjduiesc.
— Foarte bine, da. Și dumneavoastră arătați bine. Vă priește la Milano.
Sunteți de multă vreme la Florența?
— Nici gând. Și ce face familia? Matteo?
— Toată lumea e bine. Matteo crește ca din apă. Acum aleargă. Obosim cu toții încercând să ținem pasul.
Am râs ușurel, sperând ca Leonardo să pună epuizarea mea pe seama preocupărilor materne. Mi-a dat drumul la mână și s-a dat înapoi, cântărindu-mă din priviri.
— Perfect. Totul e perfect. Salai spune că ai ceva de transmis astăzi. N-ar fi bine să terminăm repede cu partea asta?
Și-a încrucișat brațele. Spre deosebire de Salai care scria totul, Leonardo mă asculta pur și simplu.
— Atunci așa facem. Mi-am dres glasul; am simțit un val ușor de căldură care-mi inunda obrajii și mi-am dat seama, cu deplin dezgust, că
roșisem. Îmi pare rău, am zis eu cu un zâmbet timid. Nu am dormit bine noaptea trecută și sunt cam obosită. Am să mă străduiesc cât pot.
— Bineînțeles, a zis el, cu ochii pe mine.
Am tras aer în piept cu hotărâre și am început. Primele șase propoziții mi-au venit lesne pe buze. Vedeam cu ochii minții scrisul întunecat, apăsat, exact așa cum apărea pe pagină. Și-apoi, fără să vreau, am început iar: Și acum ești gata să asiști la zădărnicirea efortului meu? Sau ar trebui să te cred nevinovat…
M-am întrerupt, cuprinsă de panică. Știam care era încheierea: și să
pun totul pe seama lui Antonio? Dar nu îndrăzneam să rostesc numele tatei; totuși, eram silită să termin ideea.
— Îmi pare rău, am spus iar, după care am continuat: și să pun totul pe seama prietenului nostru? Din acel moment, ca să dau continuitate scrisorii, am redat toate cuvintele referitoare la tata, dar am avut grijă să înlocuiesc numele lui prin cuvintele prietenul nostru. Și am avut grijă să nu mă
poticnesc când am sărit peste sau te folosești de fiică și nepot.
356
