Inima, plămânii – acolo e prea mult os, e greu. Țintiți pântecele, aproape de vintre și-apoi – ca să fiți sigură că n-o să aibă ocazia să vă mai supere –
347
ridicați lama cu putere . Până sus, până simțiți că s-a oprit în coaste. Lama sfârtecă tot. Atât aveți de făcut dacă vreți să omorâți pe cineva. Omul sângerează și se stinge aproape la fel de repede ca atunci când îi tai beregata. A zâmbit și și-a ascuns la loc cuțitul: Acum e rândul dumneavoastră.
Nici nu i-au ieșit bine cuvintele din gură, când am țâșnit în față atât de iute încât l-am luat prin surprindere. Am ținut cuțitul cu vârful ușor răsucit în sus. Mi-am amintit că trebuie să-l înfig mai jos și-apoi să-l ridic.
Salai a țâțâit uimit.
— Și ziceți că sunteți o femeie nobilă, dintr-o familie de neam? Prindeți foarte repede, Monna Lisa. Mânuiți cuțitul de parcă v-ați fi născut pe stradă.
În seara aceea, după cină, am ieșit singură pe balcon. Cu arma în mână, vârful ușor răsucit în sus, am exersat. Fandam înainte, împlântam cuțitul în față, îl smuceam în sus și auzeam lama retezând aerul cu un șuierat.
Am exersat iar și iar. Am mânuit cuțitul. Am rănit și am ucis. În repetate rânduri, am împlântat cuțitul în măruntaiele celor din neamul Pazzi, în măruntaiele celui de-al treilea bărbat.
Piero n-a ajuns niciodată. La două săptămâni după ce-i dusesem mesajul lui Salai, Zalumma a venit în odăile mele; i se citea pe față o înfrângere dureroasă. Vestea se răspândea în tot orașul. Piero și oamenii lui se apropiaseră dinspre Siena și ajunseseră până la San Gaggio. Numai că, pe drum, cerurile se deșertaseră și ploaia violentă silise armata să se adăpostească și să aștepte sfârșitul furtunii; nu putea ataca la adăpostul nopții. Din pricina întârzierii, prezența lor ajunsese la urechile trupelor florentine staționate la Pisa, înspre nord. Piero a fost nevoit să se retragă ca să nu fie copleșit numeric.
Firește, adepții lui Savonarola au pretins imediat că Dumnezeu și-a spus cuvântul. Noi, ceilalți, eram descurajați.
Și aveam un gust amar. Pentru că știam că nu vom afla niciodată
adevărul întreg, mulțumită soțului meu și familiei Pazzi. Ziua, îmi țineam în brațe copilul; noaptea, țineam în mână cuțitul.
Având în vedere eșecul invaziei plănuite de familia Medici, mă
așteptam ca Francesco să fie în toane foarte bune – mai mult, mă așteptam să nu-și încapă în piele de bucurie. Dar în seara următoare, la cină, părea îngrijorat și nu a suflat o vorbă despre încercarea lui Piero de a lua orașul.
348
— Am auzit, a zis tata, că membrii nou aleși ai Signoriei sunt cu toții Arrabbiati. Bănuiesc că Fra Girolamo e supărat.
Francesco nu l-a privit în ochi, dar a murmurat:
— Trebuie să știți mai bine decât mine. După care s-a smuls din tăcere și a zis, ridicând vocea. N-are a face, oricum. Signoria se mișcă mereu ca valul: coboară și urcă. Vreme de două luni, o să-i suportăm pe Arrabbiati.
Cine știe? Poate că data viitoare au să fie toți piagnoni. În orice caz, Signoria n-are cum să ne facă necazuri prea mari. Am reușit de curând să formăm un Consiliu al celor Opt, ca urmare a amenințărilor.
Mi-am lăsat privirea în farfurie. Știam că vorbea despre Piero; poate că
nu rostise cu voce tare numele cumnatului meu de teamă să nu mă ofenseze.
— Cei opt? a întrebat tata nepăsător.
— Opt bărbați aleși să păzească orașul împotriva amenințărilor. Au să
vegheze în mod special asupra lui Bernardo del Nero și grupului lui de Bigi.
Și vor lua măsuri severe împotriva oricărei forme de spionaj. Toate scrisorile care plecă de la Florența și cele care ajung la Florența au să fie interceptate și citite. Cei care sprijină familia Medici vor descoperi că toate căile obișnuite le-au fost închise.
Mi-am făcut de lucru cu bucata de iepure fript din fața mea. Grânele erau încă scumpe, iar Agrippina – care rămăsese schilodită și șchiopăta de pe urma acelei zile cumplite din Piazza del Grano – se bizuia mai mult pe vânătorii locali ca să ne umple cămările. Am cules carnea de pe oase, dar nu am mâncat nici o bucată.
— Și ce părere are Fra Girolamo? a zis tata.
Am fost surprinsă. Se ducea zilnic să asculte predicile călugărului; uneori stătea de vorbă cu el, după predică. Ar fi trebuit să știe, fără doar și poate. Francesco a răspuns scurt:
— De fapt, a fost ideea lui.
Am terminat masa în tăcere. Zâmbetul gol al lui Francesco nu s-a mai arătat deloc.
În noaptea aceea, am plecat de lângă Zalumma și m-am dus jos, în biroul lui Francesco. Eram bucuroasă că nu mai venise niciodată în camera mea, după ce se chinuise să mă lase grea. S-ar fi zis că îl dezgusta profund orice împreunare legiuită.
Eram spre sfârșitul primăverii și vremea se arăta plăcută; toate ferestrele stăteau deschise și aerul era plin de mirosul trandafirilor și de fojgăitul insectelor. Și totuși, nu mă puteam desfăta de frumusețea nopții.
349
Îmi pierise somnul la gândul că poate Piero n-avea să reușească niciodată să
preia orașul, că aș fi putut să îmbătrânesc și să mor alături de Francesco, într-un oraș condus de un om nebun.
Am intrat în biroul soțului meu – destul de întunecat, dacă nu socoteai lampa care pâlpâia în încăperea alăturată – și am deschis iute pupitrul, bănuind că n-am să găsesc nimic și am să mă întorc tiptil în patul meu.
Dar în sertar era o scrisoare pe care nu o văzusem încă, cu un sigiliu abia rupt.
M-am încruntat. Aș fi preferat să nu găsesc nimic. Nu aveam chel să
discut despre eșecul lui Piero cu Salai. Dar n-am avut încotro și am luat scrisoarea, m-am strecurat în dormitorul soțului meu – pentru că în birou nu era aprins focul – și am ridicat-o în dreptul lămpii.
Se pare că profetul nostru continuă să înfiereze Roma. Sanctitatea Sa îșiarată nemulțumirea și nu prea mai am cum să-l calmez. Întreaga noastră
