Dacă n-ar fi fost copilașul la mijloc, aș fi fost mai prudentă. Dar așa, am bâjbâit după punga de la brâu. Am scos un ban. Am vrut mai întâi să i-l pun în palma murdară și goală, dar gândul la Matteo și la ciumă m-a făcut să-l arunc înspre ea.
S-a căznit să-l prindă cu degetele ei înghețate, stângace; banul a căzut chiar în dreptul ferestrei și femeia a îngenuncheat în căutarea lui. Nu era singura. Un alt țăran din apropiere văzuse totul și s-a aruncat asupra ei. Ea s-a pornit să chirăie și curând zarva i-a atras pe mai mulți.
— Plecați de aici! a strigat Zalumma. Lăsați-ne în pace!
Dar ei continuau să vină spre noi, bărbați și băiețandri. Unul dintre ei a început să o lovească pe cerșetoarea cea tânără și ea s-a pornit să urle, după
care a căzut la pământ, într-o tăcere prevestitoare de rele.
— A avut un ban – trebuie să fie mai mulți! a zis cineva.
Caii noștri au nechezat și au făcut un salt în față; trăsura s-a zgâlțâit și a început să se legene.
— Moarte bogătașilor! a zbierat un bărbat. Ne iau mâncarea și ne lasă
fără nimic!
La fereastra trăsurii s-au arătat chipuri murdare; brațe ciudate s-au întins spre noi, au început să ne tragă de haine. Cineva a deschis portiera.
Zalumma, care era lângă mine, și-a băgat mâna în corsaj și a scos un cuțit subțire, cu lamă dublă. Lama cuțitului a trecut fulgerător peste brațele care ne loveau la întâmplare. Un bărbat a scheunat și s-a pornit pe înjurat.
Și atunci, dinspre mulțime s-au ridicat strigăte tunătoare, urmate de pârâitul puternic al lemnului spulberat spintecat și de un uruit care suna de parcă ar fi anunțat venirea unui cutremur. Cerșetorii care luaseră trăsura cu asalt s-au întors. Într-o clipită au pornit-o și ei la goană spre locul de unde venea zarva, lăsându-ne în plata Domnului.
M-am agățat de marginea portierei deschise și m-am uitat cu atenție.
340
Mulțimea dărâmase poarta încuiată și se năpustea spre tarabe. Cum mă uitam la ei, tocmai atacau gardul care proteja lăzile cu grâne și îl rupeau cu furie. Doi bărbați – unul din ei, era de fapt un băiețandru – s-au cățărat în grabă pe marginea unor lăzi și au început să împrăștie pumni de grâne spre oamenii disperați.
Mâini fără număr s-au înălțat cu pumnii căuș spre cer, încercând să
prindă cât mai mult din ploaia întăritoare. În mijlocul nebuniei, se auzeau țipete – cei mai iuți și mai puternici îi călcau în picioare pe cei înceți și neputincioși.
Și, în timp ce bărbații care se cocoțaseră pe grâne râdeau și, în ropot ca de ploaie, aruncau boabele spre marea de fețe rebegite de frig de dedesubt, am auzit o litanie ritmică și joasă, care a prins apoi forță și a început să sune tot mai tare, răspândindu-se cu iuțeala focului în rândurile mulțimii:
— Palle, palle, palle…!
Am prins-o de braț pe Zalumma și am strâns tare; am început să
hohotesc, dar n-am vărsat nici o lacrimă.
Zeci de oameni au murit în acea zi – căleați în picioare – în goana după
mâncare. Toți soldații și toate gărzile au fost scoși să înăbușe răscoala și să-i trimită pe oameni la casele lor – dacă le aveau. Agrippina s-a ales cu pieptul și picioarele zdrobite. Claudio s-a întors șchiopătând la trăsură: o ducea pe bucătăreasă pe brațe. Uimitor era faptul că reușise să strângă într-un săculeț
o câtime din grânele luate cu japca. M-am așteptat cumva ca Francesco să-i ceară să le ducă înapoi – la urma urmelor, erau de forat –, dar soțul meu nu a spus nimic.
Vestea că mulțimea strigase deviza Medici se răspândise pretutindeni, chiar și pe buzele servitorilor noștri. După-amiază, când Francesco s-a întors de la prăvălie, avea chipul împietrit și era neobișnuit de tăcut. Când a aflat că
Agrippina fusese rănită, s-a dus la patul unde zăcea bucătăreasa, a murmurat câteva cuvinte de mângâiere, după care a trimis după doctor.
Nu-l văzusem niciodată atât de supărat. Când Elena a cutezat să
întrebe dacă a auzit că mulțimea strigase Palle!, s-a întors spre ea și i-a spus amenințător:
— O dată să te aud că mai spui cuvântul ăsta aici, și te trezești aruncată
în stradă!
În seara aceea, tata nu a venit la cină, dar Francesco a decis să i-o ia înainte plecând, zicea el, la o întâlnire cu membrii Signoriei.
341
Nu am schimbat multe vorbe cu Zalumma. Seara, când ne-am retras în odaia de dormit – ea s-a întins în culcușul ei, iar eu în pat. I-am spus încetișor, pe întuneric:
— Aveai un cuțit. Aș vrea și eu unul.
— Am să ți-l dau pe al meu, a zis ea.
Iar dimineața s-a ținut de cuvânt.
Ziua următoare era Miercurea Cenușii. La prânz, Francesco, tata și cu mine ne-am dus la San Lorenzo să-l ascultăm pe Fra Girolamo: ținea o predică la care putea să asiste oricine dorea.
Mi-am ridicat ochii spre profetul așezat la amvon, spre fața lui uscățivă
și urâtă, cu nasul ca pliscul unui șoim, și m-am întrebat dacă înțelesese că
inspirația nu-i venea dintr-o sursă divină.
